De ce a fost votat în Parlament şi de ce nu trebuie să intre în vigoare Codul Administrativ

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Probabil că în momentul în care veţi citi aceste rânduri codul administrativ va fi fost deja votat şi adoptat de Parlamentul României. Într-o astfel de situaţie, probabil că puţine vor mai fi soluţiile care să împiedice acest cod să intre în vigoare. Chiar şi cu şanse puţine, nici un efort nu e prea mic sau inutil pentru ca acest lucru să nu se întâmple.

Acest text ar putea fi o altă înşiruire de argumente, dintre cele mai tehnice, care să invoce importanţa unor valori precum transparenţa, depolitizarea, integritatea sau creşterea eficienţei şi eficacităţii administraţiei publice. Cred că vremea acestor argumente a trecut. Ele au fost explicate de specialişti, de politicieni sau de diverşi jurnalişti de profil care s-au arătat indignaţi şi revoltaţi, dar mai puţin surprinşi de o astfel de iniţiativă, când prima pagină a ziarelor este deja ţinută de adoptarea unui alt cod, cel penal, al cărui impact este considerat mult mai grav. Este perfect rezonabil a considera că cetăţenii sunt mai afectaţi de eliberarea unor infractori, sau de schimbarea regimului pedepselor, sau de definirea unor infracţiuni, decât de faptul că prefectul nu va mai fi funcţionar public sau că şedinţele consiliului local vor fi făcute publice nu sub forma unei minute, ci a unui simplu rezumat. Cu toate acestea, codul administrativ, la fel ca şi codul penal, sunt manifestări diferite ale aceleiaşi intenţii.

În acest text nu voi folosi argumentele cu care m-am obişnuit, cele care invocă statistici, analize complicate de sisteme administrative sau alte teme cel mai probabil destul de greu de înţeles pentru cei care vor fi direct afectaţi de schimbările pe care acest cod le propune. Fiind vorba de un cod administrativ, cred ca este important să încep prin a reaminti că în România sunt aproximativ 3000 de unităţi administrativ teritoriale. Pe lângă judeţe, acestea sunt reprezentate fie de municipii, oraşe mari sau mai mici sau comune.

De aceea, cred că mai bine decât să înşir argumente tehnice, ar fi să spun o poveste despre un primar. Nu e important din ce partid politic este. Este vorba despre un primar ca oricare altul, chiar unul care poate a migrat de-a lungul timpului de la un partid la altul sau care nu a mai fost vreodată în vreun partid politic.

Acest text ar putea fi o altă înşiruire de argumente, dintre cele mai tehnice, care să invoce importanţa unor valori precum transparenţa, depolitizarea, integritatea sau creşterea eficienţei şi eficacităţii administraţiei publice. Cred că vremea acestor argumente a trecut.

Povestea începe însă din momentul în care acesta nu este încă primar, ci doar un cetăţean cu ambiţii. Acesta doreşte să fie primar şi îşi depune candidatura la alegerile locale. În calitate de candidat, el, la fel ca toţi candidaţii, propune o listă de promisiuni. Să spunem că cetăţeanul nostru îşi propune să renoveze cele trei pieţe din oraş, să construiască un liceu şi o sală de spectacole. Desigur, ar mai putea fi şi altele, dar ar putea fi suficient şi una singură dintre acestea.

Începe campania. Candidatul ştie că are nevoie de voturi. El obţine sprijinul patronului companiei de construcţii din localitate, un prieten din copilărie care s-a apucat de afaceri şi acum are cam 2000 de angajaţi, reprezentând o bună parte din locuitorii oraşului. Ei se cunosc foarte bine. Au fost împreună la mare, weekendurile merg cu familiile la grătar. La o astfel de întâlnire cetăţeanul nostru i se plânge de lipsa banilor pentru campanie, dar şi de lipsa sprijinului de care ar avea nevoie de la un om cu dare de mână, cinstit şi cu influenţă în comunitate. Prietenul, om de afaceri, se oferă să îl ajute. Îi oferă bani pentru campanie, dar şi promisiunea că îşi va convinge angajaţii, cetăţeni ai oraşului, să îl voteze. Ca om de afaceri, prietenul vrea la schimb un lucru mărunt şi uşor de făcut pentru un viitor primar. El vrea să îi fie acordate contractele pentru construcţiile promise. Nu încape discuţie că, în situaţia în care se află, candidatul nostru promite fără să clipească, mai ales că oricum urmează să le facă, odată ajuns în funcţia de primar.

Sprijinul prietenului nu este însă suficient. Fiind un oraş mic, cetăţeanul nostru candidat la primărie ştie că, odată ajuns primar, va avea nevoie de sprijinul unui partid care are şanse să câştige şi alegerile parlamentare, un partid puternic care să fie capabil să guverneze, oferindu-i şi resursele pe care doar centrul cu bugetul lui le poate oferi unui oraş mic ca cel a cărui primărie vrea să o câştige. Candidatul are nevoie aşadar şi de sprijin politic. Nu mult îi ia până găseşte partidul cu rata cea mai mare de succes la alegerile parlamentare. Un partid serios, cu experienţă politică. Îi invită, aşadar, pe mai marii partidului de la centru sau măcar pe cei cu notorietate în judeţ să ţină discursuri la adunarea organizată cu banii prietenului său din copilărie. Îi aduce în oraşul său mic pentru a-i întări promisiunile şi pentru a-l sprijini în campanie. Partidul vrea şi el ceva în schimb. Vrea voturi şi susţinere în organizaţiile de partid, dar şi oameni pe care să îi trimită la centru atunci când situaţia o cere, sau când, de exemplu, există vreo demonstraţie pe care acest centru o consideră necesară (nici măcar nu e interesat să ştie pentru ce i s-ar putea cere asemenea lucruri şi nici nu îl interesează, el doreşte să îşi implementeze măsurile, pentru cetăţenii oraşului, desigur).

Fără emoţii, candidatul nostru câştigă alegerile şi ajunge primarul oraşului mic în care a copilărit şi crescut. Ajuns in primărie, proaspătul primar are multe promisiuni de onorat. Constată însă că e mai greu decât a crezut. Funcţionarii din primărie îi spun că pentru a renova pieţele e nevoie de o achiziţie publică. La fel şi pentru celelalte construcţii. La licitaţie se prezintă însă şi cealaltă companie de construcţii din oraş care e concurenta celei a prietenului său. Aceasta prezintă o ofertă mult mai bună şi mai ieftină. Primarul însă trebuie să îşi onoreze promisiunea faţă de patronul care l-a sprijinit în campanie. Face presiuni asupra funcţionarilor cărora le cere să anuleze achiziţia publică în care ieşise câştigător cine nu trebuia. Funcţionarii refuză. Lucrurile încep să tergiverseze.

Uşor, uşor, primarul nostru se află acum în situaţia în care nu poate să îşi onoreze nici promisiunile făcute în campanie, dar nici cele faţă de patronul care l-a ajutat în campanie. Din toate acestea, partidul pierde şi el. Primarul începe să se simtă străin şi foarte stresat în primăria pe care credea că a câştigat-o. Funcţionarii publici, care tot vin cu legea în mână de fiecare dată când vrea să urnească lucrurile din loc cu o măsură rapidă, încep să îl irite. Vrea să-i dea afară dar, degeaba. Îl dau în judecată şi câştigă. Nu poate nici angaja alţii pentru că salariile sunt mici şi tinerii care ar avea energia să-i asculte ordinele pleacă în oraşe mai mari sau îşi încearcă norocul în străinătate. Mai sunt şi regulile astea privind consultarea publică care îl încurcă teribil, întârziindu-i acţiunile ferme de primar responsabil care vrea să facă ceva pentru comunitate. El e primar şi are obiectivele lui. Să facă construcţiile alea care îi mănâncă viaţa şi despre care îl tot întreabă oamenii care l-au votat. Le explică că el vrea să le facă, dar nu îl lasă legea, nu îl lasă ăştia de la centru cu regulile lor tâmpite. Mai e şi Uniunea Europeană care nu înţelege cum se petrec lucrurile la el în oraş şi care mai vine şi ea cu regulile ei şi mai tâmpite, cu gogoriţe fără sens, cum ar fi depolitizarea sau transparenţa. A obosit! El vrea să fie doar primar. Să construiască. Pentru cetăţeni. Ceilalţi, opoziţia, legile, Uniunea Europeana îi sunt potrivnice. Şi, cireaşa de pe tort, DNA umblă acum după el să îl ia la întrebări că cică ar fi încercat să dea cu dedicaţie contractele alea prietenului din copilărie care l-a ajutat în campanie, dar şi că a încercat să îi dea afară pe funcţionarii care au refuzat să reia licitaţia pe motiv de, altă tâmpenie, abuz în serviciu. Cum să explice el procurorilor că aşa merg lucrurile la el în oraş. Că toţi, că absolut toţi primarii din toate partidele au făcut până la el la fel. De ce să plătească tocmai el acum, doar pentru că o ţine Uniunea Europeană langa cu anticorupţia în administraţie, sau pentru că tinerii ăia de la oraş, cu cercei în ureche, fără burtă şi cefe groase si care nu ştiu să înjure bărbăteşte, nu înţeleg ce probleme mari are el acum.

Şi atunci, se întreabă primarul nostru, ce e de făcut? Cu cine poate vorbi? Cui se poate plânge? Cine să mai înţeleagă drama prin care trece el? Îşi dă seama ca mai are o singură şansă: să meargă la partid, la colegii lui de la centru, pe care i-a susţinut şi pe care i-a pus în poziţii acolo, la Bucureşti sau la judeţeană, cu voturile angajaţilor prietenului lui din copilărie. Se plânge lor. Ei sunt singurii care îl înţeleg. Ei ştiu că fără el sunt nimic. Nici voturi, nici oameni la demonstraţii. Nimic. Ei atunci îi promit că dacă îi susţine în continuare, ei vor merge până la capăt. Vor schimba legile, pentru că pot. Au toate pârghiile. Ei îi promit că le vor schimba, astfel încât el să nu meargă la puşcărie pentru că ar fi încercat să dea contracte din bani publici prietenului său din copilărie, astfel încât să îi poată da afară când doreşte pe funcţionarii publici care refuză să reia licitaţii pentru că nu a ieşit cine trebuie. Îi vor spune şi că pot schimba legea astfel încât să poată vinde proprietăţile comunităţii cu doar majoritatea simplă din consiliul local, sau chiar că nu ar trebui să se mai teamă de verificarea de către prefect a legalităţii actelor pe care le emite pentru că şi el va fi om de-al lor, din partid, şi care nici nu va mai trebui să aibă vreo pregătire sau să se mai supună rigorilor vreunui statut ca cel al funcţionarului public. Îi promit că totul va fi bine şi că va ieşi din acest blocaj ca să-i fie bine şi lui, si partidului, dar desigur, cel mai mult cetăţenilor. Îi vor spune ca şi ei sunt de partea lor, a cetăţenilor care au nevoie de construcţii. Ei, ca si el, vor binele românilor. Ei, ca şi el, sunt chiar mândri că sunt români, pentru că Uniunea Europeană cu regulile ei neromâneşti nu înţelege sufletul românului, că e prea departe ca să înţeleagă cum e el gospodar şi vrea binele oamenilor, fiind ales democratic de cei angajaţi la compania prietenului lui din copilărie, cetăţeni cinstiţi ai oraşului.

Primarul cere partidului să facă în aşa fel încât legile să nu îl împiedice să facă lucrurile pe care le-a promis. Primarul are nevoie de funcţionari loiali, de reguli care să îi permită să acorde contractele conform promisiunilor din campanie făcute celor care l-au ajutat. Altfel cum poate fi el primar fără a avea puteri depline în primăria lui, în primăria pe care „a câştigat-o“.

Probabil veţi spune că exagerez cu această poveste, că, de fapt, nu e aşa. Unii primari sunt cumsecade, sunt gospodari, ei chiar vor sa facă ceva pentru comunităţi lor, dar legile sunt „proaste“ şi îi împiedică să facă ceva. Toată ţară este împotmolită în legi şi e necesară ieşirea din acest blocaj. Aţi avea dreptate. Legile sunt perfectibile, dar îmbunătăţirea lor nu înseamnă îmbunătăţirea legilor pentru primari. Chiar dacă e vorba de administraţie publică, de fapt legile ar trebui să fie în folosul cetăţenilor.

Dacă sunt şanse mari să existe un mic dictator în fiecare dintre noi, atunci nu ar trebui să ne mirăm că acest cod administrativ a trecut cu atât de multe voturi pentru.

Da, ştiu, veţi spune că şi acesta este doar un slogan pentru că sunt convins că mulţi dintre dvs. aţi fost la un moment dat în situaţia de a gândi sau a spune: „Ah, dacă aş avea eu puterea unui primar ce-aş mai face. Câte lucruri bune aş face.“ Probabil că aţi şi face. Dacă regulile v-ar permite să faceţi lucrurile numai aşa cum doriţi dvs., cu atât mai mult când reuşiţi să îi convingeţi şi pe alţii de câtă dreptate aveţi şi cât de sincer sunteţi când faceţi promisiuni, atunci poate apărea riscul ca la un moment dat să aveţi o impresie atât de bună despre dvs. încât să vă închipuiţi că orice idee v-ar veni ar fi bună pentru simplu motiv că aţi mai avut una înainte. Dacă lumea v-ar aplauda când aţi reparat şcoala de pildă, va închide ochii când va afla că aţi reparat-o prin firma prietenului dvs. din copilărie iar următorul pas este să credeţi că nimic nu ar trebui să vă împiedice să faceţi o sala de jocuri de noroc lângă şcoală, sau orice altceva vi s-ar părea dvs. potrivit. Veţi începe uşor, uşor sa credeţi ca sunteţi de neînlocuit. Veţi ajunge să aveţi câte 4-5 mandate, iar lumea să ajungă să se obişnuiască cu dvs.

Dacă sunt şanse mari să existe un mic dictator în fiecare dintre noi, atunci nu ar trebui să ne mirăm că acest cod administrativ a trecut cu atât de multe voturi pentru, din toate partidele mai puţin unul. A, păi vedeţi, veţi spune triumfător, sunteţi cârcotaş! Dacă majoritatea partidele sunt de acord cu acest cod, ce mai vreţi? Aţi avea dreptate. Cele mai multe voturi pentru provin de la partidele în sânul cărora probabil că s-au ţinut lanţ plângeri ca cele descrise mai sus, în care primarii nu pot face construcţii cu prietenul din copilărie, pentru cetăţeni. Sunt partidele ai căror primari sunt iritaţi de funcţionari publici care nu vor să îşi asume aranjamentele şefilor lor politici, nedorind să rişte puşcăria, pentru că ei nu au pe nimeni care să-i protejeze în afară de lege, pe când primarii au un întreg partid care, iată, poate schimba legi fără nicio oprelişte. Pentru că pot.

Întâmplare sau nu, cele mai multe voturi împotrivă provin de la singurul partid care nu are primari, unde nu există „informări“ pe linie de partid despre „problemele“ primarilor din teritoriu. Este interesant cum de USR, singurul partid fără primari, a votat împotrivă. Probabil că un motiv ar fi acela că parlamentarii acestui partid sunt ca nişte simpli cetăţeni aterizaţi în mijlocul aranjamentelor dezvoltate de ani de zile între centru şi periferia din cadrul partidelor politice, regăsite acum sub forma unui cod care reflectă „drama“ prin care trec acum primarii partidelor „cu experienţă“. Probabil că ei, au votat constatând o evidenţă care apare aşa doar pentru ei şi nu şi pentru parlamentarii „cu experienţă“ proveniţi din partidele parlamentare „serioase“. Buba în administraţie a supurat ani de zile până acum, când a explodat în faţa ţării sub forma acestui cod care, nu numai că este împotriva cetăţeanului, dar îl privează pe acesta de drepturi pe care nici nu ştia că le are. 

Din toată această poveste nu ar trebui să înţelegem că legile în administraţie nu ar trebui schimbate, ci faptul că ne aflăm în faţa unui un adevăr incontestabil. Administraţia are nevoie de o reformă reală, nu una mimată pentru partenerii noştri europeni. Dar nici una care renunţă la a mai reforma, perpetuând o situaţie a cărei rezolvare nu poate fi găsită prin contribuţia răzleaţă a unor consultanţi, ci prin efortul comun şi transparent al tuturor partidelor politice, al societăţii civile şi al tuturor celor care doresc un viitor mai bun. Reforma administraţiei nu a fost niciodată prioritate în vreuna din guvernările postdecembriste. A fost mereu tratată la sfârşitul programelor de guvernare, iar obiectivele au fost practic copiate din diverse documente ale Comisiei Europene, fără a pune transparent pe masă adevăratele probleme ale administraţiei, ale cetăţenilor sau chiar ale primarilor (ca cele din povestea de mai sus). Nici administraţia centrală nu are probleme foarte diferite. Relaţia între centrul şi periferia administrativă, efortul de a găsi mixul de reglementări care să asigure coerenţă şi predictibilitate în acţiunile administraţiei au fost de asemenea tratate cu înţelegerea tacită că ele nu vor fi aplicate niciodată cu adevărat.

Codul administrativ nu trebuie să treacă nu pentru că administraţia nu ar avea nevoie de schimbare, ci pentru că schimbarea pe care acesta o propune va adânci diferenţele de dezvoltare între regiuni, va acorda centrului superputeri, iar comunităţile vor deveni şi mai dependente de acesta.

Această reformă ar trebui să înceapă de jos in sus, de la construcţia la nivel local, nu formulând noi legi pe care nu le aplică nimeni sau a căror evitare se încearcă cu funcţionari loiali unui partid sau altul. Lupta anticorupţie în administraţie este în aceste condiţii un simptom al ineficienţei acestor reguli, a modului deficitar de a face politici publice şi mai puţin a lipsei de moralitate a primarilor sau a funcţionarilor publici. Legile sunt proaste pentru că nimeni nu a ales să privească în faţă adevărul modului în care relaţiile de partid se regăsesc, odată luată puterea, în modul în care ajung instituţiile să colaboreze. Şi nici măcar nu este vorba doar de codul administrativ. Este vorba şi de codul penal, de legea partidelor, de o serie de legi al căror unic obiectiv ar trebui să fie cel de a crea fundamentul unei administraţii cu adevărat democratice, profesioniste, orientate către cetăţean şi deschise la colaborarea cu partide politice la fel de responsabile şi orientate către cetăţean, indiferent de culoare. Acesta este un obiectiv pe care numai nişte legiuitori responsabili îl pot avea. Nu numai funcţionarii publici sau cetăţenii acestei ţări vor pierde dacă acest cod va intra în vigoare, dar chiar tagma legiuitorilor va cădea în derizoriu. Întregul Parlament va fi perceput ca un apendix al unor partide anchilozate în propria neputinţă de a se reforma. Iar acest lucru nu poate fi altfel decât grav, dincolo de aranjamente politice de moment, de lupte politice sau de jocuri de imagine despre obscuritatea mijloacelor de influenţă a unui închipuit „stat paralel“.

Dacă codul administrativ intră în vigoare în această formă atunci şansele ca aceste probleme să fie rezolvate scade până la zero. Administraţia nu va avea cum să fie mai aproape de cetăţean şi problemele lui, aşa cum ar putea pretinde votanţii acestui cod, dacă devine mai opacă, nici dacă primarul devine discreţionar în postul pe care îl ocupă, liber de responsabilităţile care ajung să cadă în sarcina unor funcţionari publici pe care nu-i mai apără nimeni, nici măcar legea. 

Codul administrativ nu trebuie să treacă nu pentru că administraţia nu ar avea nevoie de schimbare, ci pentru că schimbarea pe care acesta o propune va adânci diferenţele de dezvoltare între regiuni, va acorda centrului superputeri, iar comunităţile vor deveni şi mai dependente de acesta, fiind obligate să se supună unor decizii luate arbitrar, fără niciun fel de interes pentru contextul specific al dezvoltării lor. 

Codul administrativ nu trebuie sa treacă pentru că cetăţenii acestei ţări, deşi chinuiţi de multe neajunsuri, nu vor în fiecare localitate câte o nouă casă a poporului construită „eficient“ în 5 ani, cu sacrificii omeneşti, fără nicio consultare publică, fără funcţionari care să poată refuza să semneze achiziţiile de materiale, fără un DNA care să tragă la socoteală pentru fondurile imense cheltuite discreţionar de un preşedinte de consiliu judeţean sau primar care pretinde fără ca nici el să creadă că pentru cetăţeni a făcut-o (ca doar a poporului se numeşte).

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite