De ce se înţeleg Traian Băsescu şi Victor Ponta

Preşedintele şi premierul au căzut de acord pentru rezolvarea unei probleme care atîrnă de mult pe agenda publică: numirea procurorilor. Acest fapt de realpolitik s-a comentat mult şi în toate felurile, inclusiv cu vorbe mari (“trădare”, “aranjament pe sub masă”). Un fapt raţional a fost privit ca un miracol. Cred că explicaţia e mai simplă.

O problemă strict instituţională şi legală precum numirea procurorilor-şefi s-a complicat enorm şi, în locul mecanismului prevăzut de lege, am avut lungi “dezbateri” care n-au dus la nimic. În timp ce posturile respective treceau din interimat în interimat, avea loc un întreg război mediatic în care se spuneau tot felul de stupidităţi şi aiureli, se făceau jocuri politice, se practicau atacuri împotriva celor care cereau independenţa Justiţiei ş.a.m.d. Din toate acestea, cetăţeanul obişnuit n-avea cum să priceapă ceva cât de cât raţional. Şi nici n-avea cum să capete mai multă încredere în Justiţie. Aşa încât impresia generală că “ăştia” din politică fac ce vor s-a accentuat. Cum politicienilor români le pasă de cetăţeni doar când trebuie să le ia voturile, bineînţeles că şi-au văzut liniştiţi de războaiele lor total iraţionale. Alta era situaţia dacă 100.000 de cetăţeni ar fi ieşit în stradă să manifesteze pentru o justiţie independentă. (Dar aşa ceva nu se poate în România, iar nu mai explodează mămăliga...)

Ceea ce a contat cu adevărat a fost – ca de obicei – presiunea Comisiei Europene (prin raportul privitor la Justiţie, dar nu numai). Dacă ambasadorul american şi cel britanic au salutat compromisul dintre Ponta şi Băsescu, au făcut-o şi din motive diplomatice, dar şi din realism: e, oricum, un pas înainte faptul că cei doi – care până acum câteva luni se jurau că nu vor lucra niciodată unul cu altul – au ajuns la un acord. Cei care protestează că nu s-a respectat cerinţa Comisiei Europene de a avea o procedură transparentă pentru selecţia procurorilor-şefi au şi ei dreptate. Dar cred că, deocamdată, atâta se poate în această ţară: un aranjament raţional între decidenţi, nu respectarea unor proceduri transparente. Nu suntem pregătiţi – nici politicienii, nici opinia publică – pentru aşa ceva, mai e mult de muncă. La “tura” trecută, Băsescu a impus-o pe Monica Macovei ca ministru al Justiţiei, care la rândul ei a impus persoanele potrivite la conducerea Parchetului şi DNA. Şi a mers. Cu ochii la criticile europene şi cu cârdul de corupţi făcându-i zgomot în spate, Victor Ponta face acum cam la fel, în înţelegere cu Băsescu: încearcă să impună nişte persoane şi să rezolve problema. Să sperăm că o să meargă. Respectarea deplină a procedurilor rămâne pentru data viitoare – în speranţa că şi clasa politică, şi opinia publică vor fi mai pregătite pentru aşa ceva. Deocamdată nu sunt.

Înţelegerea dintre preşedinte şi premier se explică, aşadar, în primul rând prin faptul că “aşa ne cere Europa” (ca să reiau unul dintre clişeele tranziţiei). Dar nu e numai atât. În fapt, cei doi se aseamănă mai mult decât se deosebesc. Amândoi au început cu discursuri “tari”, care dezbină (şi dau un aer justiţiar), pentru ca mai apoi, confruntaţi cu problemele reale ale guvernării, s-o lase mai moale. Băsescu a promis trageri în ţeapă în Piaţa Victoriei, Ponta a promis că ne scapă de dictator. Şi unul, şi celălalt, ştiau că astea sunt vorbe goale şi promisiuni imposibil de aplicat, dar le-au spus. Pentru că amândoi sunt făcuţi din aluatul comun al politicii româneşti, care se bazează pe vorbe multe, jurăminte încălcate, treceri dintr-o barcă în alta etc. Amândoi sunt produse tipice ale sistemului politic de tranziţie, unde “merge orice”, inclusiv abureala: dacă, de pildă, faci pierdut pe drum cazul casei din Mihăileanu ori un doctorat plagiat, oamenii uită şi iartă. Şi Traian Băsescu, şi Victor Ponta s-au simţit la început stingheri în relaţia cu ceilalţi lideri din UE, dar şi-au dat seama cu timpul că e esenţial să comunice bine cu Bruxelles-ul şi cu capitalele ţărilor-cheie din UE. Ponta a priceput chiar mai repede – căci pentru el e vital, dat fiind că are în faţă o carieră politică, în timp ce a lui Traian Băsescu e pe terminate. Aşa încât, dacă au ajuns să se înţeleagă asupra chestiunii procurorilor-şefi, e pentru că n-au încotro (cu presiunile europene în spate) şi pentru că, în esenţă, sunt nişte personaje politice asemănătoare. În curând, preşedintele-jucător va ieşi din scenă, iar locul lui ar putea fi luat de un premier-jucător. Dar ca să fie aşa, amândoi au în comun încă un lucru: trebuie să scape de ipoteza în care la Cotroceni ar ajunge un preşedinte-vorbitor (în persoana lui Crin Antonescu) care ar strica jocul debitând prostii despre liderii europeni. N-am nicio îndoială că, date fiind asemănările dintre ei, interesul comun şi “revelaţia” că trebuie să funcţioneze în cadrul UE, preşedintele şi premierul se vor înţelege bine şi asupra altor probleme.