De ce nu putem fi normali?

Toate partidele au avut timp, un an de zile, să digere ”lecţia Iohannis” şi măcar să încerce să schimbe ceva în modul de abordare.   FOTO Mediafax

Societatea românească se află astăzi într-un punct de minim, adusă şi menţinută aici într-un mod pervers de generaţii întregi de guvernanţi şi politicieni ai ultimului secol. Încă din perioada interbelică discursul public a început să se despartă de logica naturală trecând prin distopicul comunismului şi ajungând, confiscat, în buzunarul adânc al sălbaticului postdecembrist.

În ultimii 100 de ani, România a dus lipsă de oameni de stat. Omul de stat nu se creează, nu se modelează, nu se vinde ca un produs. Omul de stat se naşte şi este înzestrat de Dumnezeu să-şi conducă poporul. De la moartea lui Carol I, ţara asta a avut ghinionul ca găşti succesive de sălbatici care au confiscat cerebralul colectiv să reuşească să ermetizeze camera puterii şi nimeni să nu mai reuşească să pătrundă în ea. 

Generaţiile de impostură au contaminat, în timp, conştiinţa socială ajungând să o remodeleze, să o adapteze, în aşa fel încât să schimbe în favoarea lor conceptul cererii şi al ofertei. Politicianul de astăzi şi-a adus el însuşi publicul în propria sa zona de confort, creând o mutaţie a firescului. Dacă în democraţia participativă teoretică, politicianul trebuie să fie integratorul vibraţiei cetăţii şi omul care îşi pune propria viaţă şi pricepere în slujba comunităţii pentru ca în timpul ăsta comunitatea să îşi vadă liniştită de propria agendă, politicianul sălbatic l-a adus pe cetăţean în curtea sa şi îl ţine captiv impunându-i el propria lui agendă. Această strategie, abilă dacă e să recunoaştem cinstit, a dus la dezvoltarea şi perpetuarea unor răsturnări de logică a bunului-simţ în care, omul de rând, curat şi normal, nu mai reuşeşte să distingă binele de rău, nu mai reuşeşte să iasă din polarizarea iubire-ură, nu mai ştie să îşi urmărească propriile interese sau să îşi dezvolte calităţile cu care a fost înzestrat prin naştere. 

Trăim astăzi un film absurd în care personaje care mai de care mai pestriţe încearcă să mimeze morga omului de stat. Avem lideri de partid care nu reuşesc să închege un discurs coerent, care nu reuşesc să îşi definească într-o viaţă măcar un proiect politic, care nu reuşesc să îşi stăpânească grupurile infracţionale din subordine, grupuri care oricum sunt formate din personaje sinistre şi limitate. 
 

Oricât de revoluţionar ar părea, adevărul crud este că partidele româneşti ar trebui acum să renunţe la aproape toate feţele care populează birourile lor naţionale. Birourile centrale ale partidelor au fost umplute, în 26 de ani, de feţe îmbâcsite de setea de putere, sete izvorâtă din dorinţa de parvenire şi îmbuibare. Aproape niciun politician nu mai reuşeste nici măcar să mintă credibil în aşa fel încât să poată deveni o locomotivă pentru o mişcare politică de masă. Politicianul de astăzi contaminează orice ”om de bine” care se asociază cu el în vreun proiect politic. De la Traian Băsescu, cel care a reuşit în cele două mandate ale sale să arunce într-un complet derizoriu o garnitură întreagă de intelectuali care, din bună-credinţă, s-au asociat cu el în Administraţia Prezidenţială şi în proiectul PDL-ului lui 2010 şi până la incapacitatea partidelor din noiembrie 2015 de a înţelege ce s-a întâmplat în stradă şi care au încercat şi încă mai încearcă să lipească în coada lui Dacian Cioloş tehnocraţi trecuţi prin vopsitoria partidului. Partidul politic devine încet, încet toxic pentru că mecanismele morfologice care ar trebui să asigure ”tranzitul intestinal” al impurităţilor nu mai există.

Partidul nu mai poate expulza un ”corp străin” pentru că el însuşi a fost confiscat de corpi străini. Poza asta seamănă cu RMN-ul unui cancer sistemic. 

De la concubinaje ”incestuoase” la nepoţi ”photoshopaţi” în lideri de partid, de la condamnaţi penal la frustraţi anacronici şi la isterici paralizaţi de frica de puşcărie, societatea politică românească pare compromisă în totalitate. Dezbaterile politice interne şi parlamentare au devenit simple răfuieli între mafioţi şi grupuri transpartinice de mafioţi a căror singure argumente sunt scene din ”Ştiu ce ai făcut astă vară”. Lipsa omului de stat se vede cel mai bine în lipsa de curaj şi de asumare a oricăruia de a ”rupe pisica” într-o direcţie constructivă, indiferent de pierderile colaterale şi de contestările de moment. 
 

Liderul anului 2016 (dacă va exista vreunul) va fi acela care, în propriul partid, va impune, prin forţă dacă trebuie, discursul corect, discursul curat. Chiar şi cu sacrificii pe termen scurt, acela care va avea curajul să vorbească despre anomaliile din propriul partid, dar să vorbească el însuşi corect şi nepărtinitor, acela care va avea curajul de a se despărţi de unii colegi toxici atât în planul vieţii de partid cât şi toxici în plan de imagine, va avea potenţialul de a reuşi să se credibilizeze ca şi locomotivă politică. 

Morala, în schimb, a ultimilor 26 de ani e că acel lider care se visează om de stat nu trebuie să mai încerce să mimeze şi să mintă atunci când vorbeşte despre schimbare. Un lider trebuie să transmită emoţie şi emoţia se poate crea numai prin sinceritate. Sinceritate poate însemna şi asumarea unui eşec şi curajul de a veni în faţa societăţii şi a recunoaşte obstacolele şi piedicile de moment care apar pe parcursul procesului de ”tranzit intestinal”. Dar sinceritate înseamnă în mod obligatoriu gândire curată, matură şi responsabilă. Şi mai înseamnă să trăieşti, ca lider, ceea ce spui şi faci, în fiecare clipă, să crezi tu însuţi în discursul tău. 

O parte, destul de mică, e drept, a politicienilor care astăzi sunt în linia a 2-a ar avea capacitatea de a prelua discursul curat şi normal. În mod logic, în această perioadă ar trebui să fie o concurenţă incredibilă între cei care ar vrea să îşi asume politica viitorului. Dar nu e aşa! Precum am mai spus, vina pentru situaţia politică actuală, care a generat un guvern de tehnocraţi, este exclusiv a actualelor partide politice. După noiembrie 2014, nimeni nu a înţeles nimic şi nimeni nici nu s-a chinuit să înţeleagă ceva. Toate partidele au avut timp, un an de zile, să digere ”lecţia Iohannis” şi măcar să încerce să schimbe ceva în modul de abordare. Toate partidele puteau veni cu proiecte concrete pentru români, toate partidele puteau sa promoveze tineri şi profesionişti din rândul membrilor, puteau genera teme de dezbatere. Nimeni nu i-a oprit cu absolut nimic.

Un an de zile, partidele s-au ”desfăşurat” cum au ştiut ele mai bine: cu înjurături, cu scandaluri, cu impostori şi cu foame de putere.

Poza s-a perpetuat şi în ultimele zile, chiar dacă normal era să vedem deja acum lideri peste lideri care să se chinuie să demonstreze că pot să îşi asume un alt film politic. Din păcate, la 3 săptămâni de la #Colectiv şi de la plecarea lui Victor Ponta, nimeni nu a făcut un pas în faţă. Şi tot nimeni nu s-a gândit măcar, să facă un pas în spate. 

Dacă actualii lideri nu reacţionează repede, dacă dintre ei nimeni nu îşi asumă să ”taie în carne vie” părţile bolnave, s-ar putea ca şi ei înşişi să devină istorie într-un termen scurt. Iar asta pentru că partidele politice au sute de mii de membrii. Poate nu milioane dar sute de mii cu siguranţă. La nivelul fiecărui sat, comună sau oraş din ţara există mii şi mii de oameni care cred sincer într-o cauză şi care sunt motivaţi de dorinţa morală de a nu sta indiferenţi la ceea ce se întâmplă în cetăţile lor. Şi este o chestiune de timp până când un astfel de membru de partid, pe fondul paraliziei care a cuprins în ultima lună societatea politică, va reuşi să preia discursul, ajutat poate şi de presă şi de câteva organizaţii civile, şi să intre în „camera de control” a partidului, pe geam, sub forma unei lebede negre.