De câte ori pică guvernul Ponta pentru Marea Moschee de la Bucureşti?

Discuţia despre Marea Moschee neo-otomană este exclusiv una despre putere simbolică

Discuţia despre Marea Moschee neo-otomană din cea mai bună zonă a Bucureştiului este parazitată de câteva teme false, care se cer plivite:

a. Nu este o discuţie despre religie sau toleranţă. Moscheile din Romania - numeroase şi încăpătoare - sunt frecventate de câteva sute sau mii de credincioşi; cu care, nota bene, nimeni nu s-a gândit vreodata că ar putea intra în conflict. 

b. Nu este o discuţie despre terorism. Ideea că, odată cu o moschee, teroriştii se vor plimba agale pe lângă Arcul de Triumf, fredonând Allahu Akbar pe ritm de manea şi bălăcindu-se eventual în Herastrău cu vestele explozive pe post de colac, e primitivă politic şi a fost doar o şmecherie prin care Traian Băsescu - altfel stânjenit de afacerile familiei sale cu ayatollahul Bercea - a încercat să mai atragă puţină atenţie quality asupra sa. 

c. Nu este o discuţie despre diplomaţie, parteneriate speciale şi "prietenie între popoare". Oricât de mare e iubirea trans-civilizaţională dintre două ţări, politicienii nu se apucă de mutaţii culturale de dragul ei. SUA şi Arabia Saudită colaboreaza de minune în Orientul Mijlociu şi Golf, dar nu îşi dedică reciproc Mari Catedrale la Mecca.  

Discuţia despre Marea Moschee neo-otomană este exclusiv una despre putere simbolică. Putere simbolică pe care Erdogan vrea s-o exhibe într-o ecuaţie regională şi islamică sofisticată, care implică Iranul, Arabia Saudită, dar şi Rusia. 

Power statement-ul neo-otoman trebuie privit cu oarecare deschidere: el este mai calin decât cel venit de la Teheran sau Riad. Pe de altă parte, ca politician român, nu poţi lăsa această declaraţie de forţă neo-otomană să se desfăşoare chiar sub nasul tău. E o chestiune de minimă şi decentă identitate naţională. De pe la 1395, când Baiazid Ildirim s-a gândit să treacă Dunărea şi a primit de la Mircea cel Bătrân "perversa" de la Rovine, politica proto-statelor române, apoi a României mai coagulate instituţional, a fost una de rezistenţă tenace în faţa declaraţiilor de forţă otomane. Sigur că, la o adică, marea putere de la sud ne putea strivi, dar am găsit mereu o cale de a supravieţui - alternând lupta cu negocierea - fără a construi o Mare Moschee pe Drumul Braşovului şi fără a deveni paşalîc. Rezistenţa elastică împotriva papucului otoman - ca şi împotriva cizmei sovietice - face parte din cel mai profund tezaur identitar românesc; delimitarea politicoasă şi rece faţă de Islamul Sublimei Porţi ţine de vreo şase secole de istorie. Un politician român trebuie să fie iresponsabil sau analfabet istoric pentru a răsuci o tradiţie culturală şi politică seculară, care a desenat fiinţa natională. 

 Din acest motiv - nu din vreo rigiditate religioasă, din vreo anxietate anti-teroristă sau vreo inamiciţie faţă de Turcia - Marea Moschee a lui Ponta nu se va putea ridica la Bucureşti. Sunt resorturi identitare prea adânci ca să te poţi juca cu ele: Guvernul MRU a picat, totuşi, pentru o universitate cu predare în limba maghiară. Daca e aşa, de câte ori pică Guvernul Ponta pentru Marea Moschee din sufletul Bucureştiului?