De la preşedinte-jucător la preşedinte-cititor

Încă n-a ajuns oficial la Cotroceni, dar agenda i-a fost deja pregătită. De cînd s-a aflat rezultatul alegerilor, s-au umplut ziarele, site-urile, blogurile cu opinii despre ce trebuie să facă şi să nu facă preşedintele. S-ar părea că cea mai mare dificultate a începutului de mandat prezidenţial va fi să facă faţă enormelor aşteptări ale societăţii.

Un sondaj recent realizat de INSCOP arată că încrederea în Klaus Iohannis este de peste 60% (înainte de alegeri era pe la 35%). De multă vreme n-a mai atins vreun om politic român o asemenea cotă de încredere. Trei sferturi dintre cetăţeni sînt de părere că alegerile i-au unit pe români şi aproape tot atîţia declară că sînt mulţumiţi de rezultatul alegerilor prezidenţiale. Pînă şi răspunsurile la obişnuita întrebare din sondaje despre direcţia în care se îndreaptă ţara au căpătat alt curs: există o majoritate în favoarea ideii că direcţia e bună.

O asemenea infuzie de optimism şi de încredere arată că, în ansamblu, cei mai mulţi concetăţeni de-ai noştri şi-au pus mari speranţe în Klaus Iohannis. Şi cei care l-au votat, şi o bună parte dintre cei care nu l-au votat ori nu s-au prezentat la vot. Să fie un prim pas spre o mai mare coeziune socială (capitol la care stăm prost, foarte prost)? Posibil, dar e mai complicat. Dacă ne uităm puţin la ce s-a discutat în spaţiul public de la alegeri încoace, constatăm că preşedintelui i s-au “trasat” deja sarcini. Unii au zis că trebuie să schimbe guvernul, că altminteri nu rezolvă nimic: trebuie să aducă dreapta la guvernare. Alţii au zis că nu-i bine aşa, trebuie să colaboreze cu Ponta şi guvernul său, căci majoritatea parlamentară e clară. Unii au spus că trebuie să iniţieze rapid reforme în educaţie şi sănătate; alţii – că nu e treaba lui, ci a guvernului. Unii îi cer reforma clasei politice – o nouă lege a partidelor şi/sau o adevărată unificare a dreptei; alţii se tem că, dacă ar face asta, n-ar fi decît un nou “preşedinte-jucător”, ceea ce n-ar fi bine. Unii i-au spus ce consilieri să nu-şi aleagă; alţii au zis că trebuie lăsat în pace să aleagă pe cine crede. Ş.a.m.d.

În toată această “dezbatere”, s-ar părea că puţină lume şi-a amintit că – totuşi – preşedintele a fost ales pe baza unui program politic. În mod normal, ar trebui să i se ceară respectarea programului politic. Sau, în orice caz, ar trebui discutate temele mari şi importante, nu lista de potenţiali consilieri. E adevărat, mulţi au votat omul, nu programul politic, căci la noi, cum bine se ştie, politica e personalizată, pe baza vorbei bătrîneşti că “omul sfinţeşte locul”. Dar dacă e explicabil ca “poporul” să-şi pună speranţele într-un om, ar fi de aşteptat ca dezbaterea publică să nu fie atît de plină de emoţii şi cuvinte mari şi tari (de pildă că, dacă preşedintele îl ia consilier pe cutare, ar fi “un mare pas înapoi”). Nu de alta, dar tratarea emoţională a acestor teme pregăteşte terenul pentru viitoarea tratare emoţională negativă: nu va trece mult timp pînă cînd vom asista la reproşuri dure la adresa preşedintelui (că “n-a făcut şi n-a dres”). Aşa-i la noi. Mi se pare însă că, în loc să-i “facem agenda” şi să chibiţăm de pe margine, ar trebui să-l lăsăm pe preşedintele Klaus Iohannis să fie el însuşi. Să-i acordăm încredere şi să avem răbdare pînă cînd vom vedea ce face.

Căci, în acest răstimp, preşedintele Klaus Iohannis a (cam) tăcut. Şi bine a făcut. A plecat în vacanţă în Florida. (Ceea ce unii, desigur, i-au reproşat, ba chiar au făcut comparaţia cu plecarea lui Ponta în Dubai – n-ai ce le face!). Un singur lucru important a anunţat: că se va implica într-o campanie pentru promovarea lecturii. Mi se pare demn de consemnat – ca motiv de încredere suplimentară – că, de la un preşedinte-jucător, am trecut la un preşedinte-cititor. Nu e puţin lucru.