De ce este preşedintele Iohannis un arbitru?

România n-are o Syriza, precum grecii. Nu există, deocamdată, nici un partid care să ameninţe ordinea politică legitimată de PSD şi PNL. Cu toate acestea, situaţia este aproape la fel de dramatică; în loc de Syriza, România are DNA (şi, mai nou, ANAF).

„Coabitarea” dintre PSD şi PNL, girată de preşedintele Iohannis, este tot mai mult văzută ca o întoarcere la agreement-ul politic falsificat de fostul preşedinte Băsescu. Votanţii lui Iohannis sunt decepţionaţi tocmai din această cauză. În locul continuării luptei anti-pesediste şi al instaurării unui regim nou, ideal necorupt şi necomunist, ei observă ceva care seamănă destul de mult cu o restauraţie. Să fi minţit actualul preşedinte când a promis că va face o altfel de politică?

Este adevărat că PSD şi PNL se protejează reciproc, deşi aparent n-ar avea nici un motiv s-o facă. Desigur, această protecţie nu priveşte relaţiile politice în sine, ci fundamentul sistemului politic. Faptul că au susţinut împreună o lege electorală, care să le avantajeze în egală măsură, era previzibil. Mai importantă este, însă, închiderea discuţiilor privind modificarea Constituţiei. Cele două partide n-au făcut nici un gest de natură să pună în pericol statu quo-ul, dar aceasta nu pentru că se simt puternice, ci – dimpotrivă – pentru că sunt slabe şi se simt ameninţate.

Cine le ameninţă? Se vede cu ochiul liber: Procuratura. PSD şi PNL au alcătuit o alianţă subterană, dar nu atât pentru impunerea unui sistem bipartid dominant, cât pentru a rezista în faţa ofensivei destabilizatoare a DNA. Lupta nu se duce între stânga şi dreapta, ci între DNA şi cele două partide. Partidele încearcă să supravieţuiască împreună unui adversar nimicitor.

Pentru Iohannis, ar fi fost oportun să urce pe valul anticorupţie şi anti-PSD. N-a făcut acest lucru şi nici nu putea să-l facă. În decembrie 2014, PSD nu putea fi, practic, dat jos de la putere, iar DNA nu mai putea fi, practic, controlată. Riscul major reprezentat de scoaterea de la guvernare a PSD era nu doar perpetuarea politicii lui Băsescu, ci şi destabilizarea clasei politice. Punerea justiţiei la remorca lui Iohannis ar fi fost - nu-i aşa - o lovitură dată justiţiei. Ca urmare, Iohannis nu deţine, astăzi, nici controlul Procuraturii, nici pe acela al partidelor, fiind obligat să joace rolul de arbitru între cele două forţe (e, de altfel, cam singurul rol pe care îl poate juca). Iohannis face, într-adevăr, un alt fel de politică faţă de fostul preşedinte, şi asta fie că vrea sau nu. El este obligat să fie arbitru. 

Ceea ce trebuie să facă este însă legitim şi totodată necesar, căci România are nevoie de o justiţie puternică, dar şi de partide puternice. Este important ca politica să nu influenţeze justiţia aşa cum este important ca justiţia să nu influenţeze politica. Ar trebui, de aceea, să evaluăm eficienţa actualului preşedinte după alte criterii decât cele ale fostului preşedinte. Schimbarea contextului pentru jocul de rol al lui Iohannis o impune înaintea oricăror consideraţii privind persoana sa.