De la român la român

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

N-am mai fost împreună din 1989. Atunci, adunaţi şi eliberaţi de căderea zidului.  Acum, apăraţi şi apăsaţi, în spatele zidului. Între timp, am pălăvrăgit tot ce tăcusem 40 de ani, am încercat fără să înţelegem ce, n-am reuşit şi încă n-am terminat de vorbit.

Începînd cu cel ce scrie acum, fiecare român ştie mai mult decît el însuşi.  Dar, dincolo de toate astea, oamenii - flecari sau taciturni, şmecheri sau imaculaţi - nu trăiesc pentru a se feri de oameni. Iar dacă sînt siliţi să o facă, suferă cea mai netrecătoare vătămare.

Adagiul marelui Pascal spune: ”Nefericirea oamenilor vine dintr-un singur lucru: nu ştiu să rămînă liniştiţi în camera lor” (Pensées, 139). Nu există citat mai rău folosit. Pascal, spiritul solitar al forajelor tragice, nu era un mizantrop şi un promotor al carantinei, ci un apărător deja învins al gîndirii care îşi vede de gîndire. Citatul circulă purtat în lesă, ca un cîine închiriat pentru îndulcirea izolării. Naivitate preţioasă.

Da, solitudinea celor plecaţi pe urma unui gînd îmbogăţeşte, deşi cere un preţ. Nu, izolarea impusă de molime sau dictaturi nu înnobilează şi nu educă. Amuţirea  atîtor oameni siliţi să stea pe celălalt mal şi să nu mai schimbe banalităţi prin tramvaie e un blid cu vid, nu un Symposion în carantină.

Sigur, viaţa banală a banalilor închişi prin blocuri pare un moft surclasat de spectacolul din jur. Mai ales că, pe afiş, scrie tremurat: Atenţie cad civilizaţii!

În jur şi deasupra, se restrîng, ciobesc şi fac de rîs epoci, instituţii şi reputaţii.  Ştirea despre decesul UE nu e uşor exagerată, ci mult subestimată. Joi noaptea, după şase ore de rugăminţi şi refuzuri, Germania, Olanda şi Austria i-au trimis la plimbare, cu ştreangul de gît, pe ciumaţii nevoiaşi. Italia, Spania şi Grecia au aflat că se pot ocupa de dezvoltarea producţiei de sicrie. Din Uniunea Europeană, au mai rămas un drapel cu stele căzute şi o nesimţire de îmbuibat înfulecînd în văzul lihniţilor.  

Aşa zisele bonduri Corona nu vor exista. Efortul de finanţare nu se va împărţi. Cine vrea bani, primeşte dreptul de a se îndatora, iar, în condiţii de aservire. Germania, mama milionului de migranţi nu vrea să audă de muribunzii italieni. Ursula von der Leyen a ţinut să precizeze că împărţirea finanţării e ”o lozincă” pe care UE nu o va lua în serios. Uniformele se schimbă dar brutalitatea ba.

O nouă Uniune se încheagă. O Grecie comună a escrocaţilor fără fir de coamă blondă şi sînge saxon. Sigur, există o diferenţă. Germania face o jumătate de milion de măşti pe săptămînă. Italia a produs, într-o lună, 14 decrete şi trei versiuni ale formularului de certificare. Dar diferenţa care contează stă în felul de a privi fiinţa.

Germania numără cadavre după dosar. Prind lista numai alpiniştii cu plămîni de oţel, răpuşi pe creste de Coronavirus. Cine a avut scarlatină în copilărie nu e victima Coronei. Asta face bilanţul oficial mic şi mîndria profesională mare. Nevolnică, Italia se bate, la sol, în corturi şi spitale înţesate, pentru fiecare suflet de păcătos. Zehn e o condamnare. Deci - o speranţă. Cine îşi iubeşte părinţii nu numără pe sărite.

De aici, 1000 de morţi, în Italia, între joi şi vineri. Oameni singuri cu tubul, şuierînd neauziţi de copiii prinşi în casă de carantină şi prea auziţi de surorile care se sinucid în spital. Sau se spînzură de cel mai apropiat pod, în timpul pauzei de sandvici.

Pentru ei s-a rugat, vineri, Papa Francisc. Tot singur, în ploaie. Solitar ca o stîncă, în goliciunea Pieţei Sf. Petru - piatra credinţei. Oamenii au nevoie de Dumnezeul lor uitat. În Calabria, unde Cristos e viu, ascultător, popular şi patetic, preoţi primiţi pe furiş în casă ţin slujbe clandestine. 

FOTO AFP

Papa Francisc FOTO AFP

Preoţii încalcă legea. O lege bună. Şi calabrezii încalcă legea dar nu au de ales pentru că nu-şi pot pot părăsi Dumnezeul şi umanitatea. Aşa ceva e incalculabil şi mult dincolo de abecedarul liberal în care viaţa e suma victoriilor asupra abaterilor de la normele de drept şi progres. Excepţie fac ţiganii români care au început să ocupe ilegal locuinţe golite de bătrîni, în Milano. Aici, liberalismul se pleacă şi se uită în altă parte din respect pentru minorităţi.

O ignoranţă şi o lipsă de compasiune teribilă hrănesc mecanica virtuoasă din care germanii şi colegii lor de geometrie sufletească tîmpă au extras disciplină şi indiferenţă. Ceva lipseşte şi va scăpa pe veci totalitarismului liberal. În 1968. Samuel Huntington explica într-o carte vizionară (Political Order In Changing Societies) că, în societăţile fără stat structurat şi instituţii solide, corupţia e un element de stabilitate. Greu de înţeles pentru cine insistă să-şi transforme virtuţile în fetiş.  

Blestemul UE se întinde şi se va întoarce împotriva UE. Singura ştire bună e că prăbuşirea monedei euro va rezolva, în sfîrşit, criza europeană de hîrtie igienică. Se apropie ziua în care gradul de meschinărie se va evalua cu o nouă unitate de măsură. Despre vecinul care îţi dă un pahar cu apă numai dacă îi cedezi livada de măslini se va spune că are o nesimţire de 100 Merkeli pe m2 de mormînt. UE a devenit atît de mică, rea şi moartă. O fosilă care-şi administrează muzeul. Imaginaţi-vă: Grigore Antipa, defunct şi activ, vînzînd bilete la intrarea în Muzeul Antipa.

Cad şi economiile mari. Într-o săptămînă, numărul americanilor înregistraţi în şomaj a crescut de la 280.000 la 3,3 milioane. Donald Trump ştie că a comandat, deja, o recesiune prin măsuri de izolare şi că a cheltuit 2 trilioane de dolari din banii copiilor şi nepoţilor celor ce vor fi salvaţi azi. Trump are în faţă o dilemă care promite să sacrifice unul din doi ostatici: a supravieţui virusului doar pentru a muri în mizerie.   

Cade şi istoria sau, mai curînd, accelerează într-o direcţie necunoscută. Două grupuri sinistre şi surori atacă baza existenţei umane organizate. Puriştii pieţelor şi siniştrii şefi de cult ai ecologismului sînt un pericol public, în căutarea celui mai scurt drum spre dezastru. Şi unii şi alţii văd în Corona o sfîntă şansă de regenerare prin  dispariţie.

Primii au îmbrăţişat ideea aşa numitei ”distrugeri creatoare”. O teorie lansată, în anii ’40, de mintea uluitoare şi contradictorie a economistului austriac Joseph Schumpeter. Rădăcinile acestei supoziţii sălbatice vin direct din Marx, din Darwin şi din dezumanizarea lor doctrinară. Pe scurt, marile crize sociale şi economice fac operă de curăţenie, elimină balastul şi păstrează campionii adaptaţi. Prin urmare, Corona trebuie lăsată să facă reformă. Ei bine nu! Rezultatul va fi un stat salvator şi atoateştiutor care va naţionaliza mijloacele de producţie - o dictatură terapeutică, în măsură să decidă cine şi cum va trăi.  

Cealaltă trupă de sceleraţi - oastea eco-posedaţilor - a ieşit de după parapet şi urzeşte planuri de viitor. Coronavirus va curăţa planeta aşa cum îşi spală veganii copiii, înainte de a-i scoate la păscut. Viitorul e deja lîngă noi şi e o lume fără industrii, trafic, transporturi şi comerţ. O singură formulă politică i-ar veni mănuşă: dictatura  pastorală. Programul de guvenare a fost deja enunţat. La Londra, afişe lipite de demenţii mişcării Extinction Rebellion stabilesc simplu: ”Corona e medicamentul, oamenii sînt boala!”.  

Dar toate astea au mai fost. Nebunia, furiile şi necugetarea n-au nici o zi-absenţă de la lucru, într-o istorie care începe odată cu noi şi, după gustul lor, se va termina fără. Regimul de dramă paranoidă e, cum s-ar zice, banal. Unde banalitatea vine din continuitatea răului.

Adevărata dramă e acolo unde ne uităm cel mai puţin şi mai fără de vedere. În singurătate. Izolarea a sute de milioane de oameni e o încercare fără egal. Un coridor alunecos spre suferinţă tăcută, pe insule abandonate înconjurate de insule abandonate, înconjurate de insule abandonate, într-un ocean monoton.

Prin Colentina şi Giuleşti, la Universitate sau în Pajura, în Craioviţa, Ţiglina sau Mănăştur, bătrîni învizibili rumegă, ceas de ceas, nenorocul vieţii în submarine fără  drept de plutire la suprafaţă. Şi tinerii au prilejul de plumb să cunoască oroarea existenţei reduse la vînătoarea de alimente, televizor şi computer. Acelaşi televizor, acelaşi computer, facebook şi youtube. Pentru prima oară, nenumărate familii vor trăi împrună, 24 din 24. Copiii vor alerga prin cuşca strîmtă a apartamentului. Iubirile se vor stinge şi urile se vor îngrăşa. Lehamitea de reluarea zilnică şi identică a propriei vieţi va sfărîma minţi. Aberaţiile şi evadările în gol vor fi de nerefuzat. Lipsa de sens va face felul sufletelor pentru care pedeapsa a venit din senin, ca un act de justiţie divină sau, după locul de naştere, Xivină. (Îngrijoraţii de soarta democraţiei europene ar trebui să privească spre China, cu nota de plată în mînă. Documentarele cu panda printre bambuşi nu sînt o scuză.)

Prăbuşirea financiară din 2008 a fost cruntă, dar lumea a înţeles-o în termeni raţionali. Grozăvia lui 2020 e iraţională. Stingerea simultană a economiilor şi a vieţii sociale e o tortură de neimaginat. Un burger de angoase etajate apare pe masă, la sfîrşitul fiecărei zile.

Fără ax moral, lideri şi speranţă, societatea va uita ce e şi îşi va aduce aminte că se poate dezagrega. Pericolul e în ce se va înmagazina. Trauma va rămîne ghemuită în adîncurile subconştientului şi va întări, acolo, un pesimism oricum acasă printre români. Frica şi deznădejdea vor da fondul de rezervă la dispoziţia neîncrederii româneşti. Încă o umilinţă şi încă o experienţă de solidaritate ratată prin conducători vor consolida religia naţională a suspiciunii şi vocaţia istorică a fugii în munţi. Dezorientarea care pîndeşte o societate, altfel vorbăreaţă şi amatoare de praznice, va da şi mai multe şanse greşelii.

O mie de ocări pe minut şi aproape toată istoria vorbesc împotriva noastră dar oamenii ţării nu trebuie abandonaţi sau dispreţuiţi.

N-am mai fost împreună din 1989 şi nu trebuie să facem din întîlnirea vitregă a zilei de azi prilejul despărţirii de mîine. Dacă mai avem ceva al nostru, atunci e vorba de faptul jigărit, trădat şi insultat, dar ireductibil al vieţii ca român. Altceva n-avem. Aici trebuie căutat, cerut şi crezut. La fel ca epidemia dar pe cursul contrar.  De la român la român.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite