De ce se strânge PSD în jurul lui Dragnea

Este venit din PD şi deşi a stat în spatele mai multor candidaţi ai PSD la preşedinţia României şi a pierdut cu toţi (chiar şi când a fost coordonatorul campaniei electorale!), Liviu Dragnea este văzut ca un bun organizator. Pentru interesele lui directe, da! Este calculat, bun strateg, plănuieşte fiecare mişcare din timp şi nu numai că reuşeşte să scape basma curată, dar îl putem regăsi imediat în următoarea echipă „câştigătoare”.

Dragnea a dat dovadă constant că nu are nici o jenă în a forţa partidul chiar şi pentru a demonstra că are forţă suficientă de negociere pentru orice mizilic. A se vedea, spre ilustrare, cazul cu actualul deputat Cătălina Ştefănescu, fosta secretară a lui Dragnea. La doar 23 de ani, cruda domnişoară a intrat în Parlamentul României doar pentru ca Liviu Dragea să arate „musculatura” politică. În rest, jongleriile cu contracte publice şi acrobaţii cu ordonanţe de guvern pot fi găsite în presa din România printr-o simplă căutare pe internet.

Aceste comportamente ale lui Liviu Dragnea pot da o imagine şi despre modul în care percepe jocul politic: o abordare calculată prin construirea de relaţii de putere şi influenţă cu liderii din teritoriu. Argumentul forte este accesul la fondurile cel mai uşor de alocat, anume cele  de la Ministerul Dezvoltării. Însă când se simte în siguranţa unei plase de reţele de influenţă, Dragnea nu are nici cea mai mică ezitare în a îşi impune deciziile, oricât de capricioase, copilăreşti sau chiar periculoase ar fi.

Fiindcă este considerat un „foarte bun” organizator (ciudat, mai ales că a pierdut mai toate alegerile pe care le-a coordonat direct sau indirect!), Dragnea s-a trezit plafonat la funcţia de preşedinte executiv. Însă, ţinta lui este mult mai sus. Încă de când a ieşit Victor Ponta preşedintele PSD, Dragnea îi vânează postul de lider de partid. Este de notorietate turneul prin ţară a lui Ponta imediat după câştigarea preşedinţiei partidului pentru a face „ordine” în partid. Ponta era urmat la distanţă de câteva zile (uneori ore!) de secretarul general, Liviu Dragnea. Ponta jongla cu preşedinţii de filiale, Dragnea cu secretarii. Astfel a creat o reţea de influenţare a partidului în teritoriu paralelă cu structura statutară. În cele din urmă, Dragnea a reuşit să controleze chiar şi structura statutară (cu ajutorul presiunii influenţei paralele). Acum forţează imaginea de lider (unanimitatea informală de la BPN) în defavoarea lui Victor Ponta.

Totuşi, de ce s-a amânat o decizie pentru miercuri? Nu cred că este vorba despre o slăbiciune în sistemul lui Dragnea, doar o nevoie de mai multă legitimitate. Pentru nu pune liderii de la centru în lumina unei decizii asumate de Victor Ponta, legitimarea rămânerii în funcţia de conducere a PSD a lui Dragnea este mai bine să vină de la un for mai amplu statutar. Comitetul Executiv Naţional (care conţine toţi liderii de filiale judeţene, de sector din Bucureşti, diaspora, membrii birourilor permanente din Parlament) poate fi o demonstraţie de forţă în faţa liderilor din teritoriu.

Poate fi momentul de răscruce în ceea ce priveşte viitorul PSD. Există două variante la momentul actual:

• Dragnea pleacă – căştigă Ponta la nivel de influenţă în partid, dar Dragnea îşi negociază ministrul în locul lui la ministerul Dezvoltării, un om tot controlat de el şi îşi păstrează influenţa informală în teritoriu.
• Dragnea nu pleacă (cazul cel mai probabil!) - PSD se solidarizează cu fostul ministru al Dezvoltării ca un garant al fluxului de bani în teritoriu – deşi o dată cu ofensiva DNA „rotiţele” din sistemul din teritoriu se tem să mai semneze investiţii (nu că nu ar fi nevoie de bani la partid, dar e mai complicat de sifonat fonduri publice) – cu excepţia cazului în care în teritoriu se promite „liniştirea” DNA.

În acest al doilea caz pentru Ponta situaţia nu se complică fiindcă rămâne cu Dragnea la acelaşi război surd de tranşee. Nici nu pierde, dar nici nu câştigă.

Pierderea de imagine a partidului este minimă în acest caz. În primul rând, cei care ar fi cei mai jigniţi de rămânerea lui Dragnea oricum nu erau din nucleul dur al PSD, iar activiştii „talibani” sunt coordonaţi în teritoriu de şefii de filiale care au fost „fezandaţi” constant de tocmai Dragnea. Deci nici aici nu se pierde.

În plus, funcţionează prea bine frica de a pierde guvernarea. Acest fapt duce la concluzia că PSD încă se comportă ca un sistem piramidal de acces la resurse si nu ca generator de politici publice pentru comunitate (nici comunitatea nu este educată şi nu ştie ce să ceară de la politicieni. În ţările cu educaţie civică adevărată încă din şcoală, asemenea gafe şi imposturi guvernamentale ar fi fost sancţionate cu masive mişcări de stradă).

PSD are o nouă şansă (istorică, aş putea spune!) de a pierde ocazia de a se reforma serios şi pe baze noi doctrinare, nu pe grupuri de interese de tip mafiot. Ceea ce este cu adevărat îngrijorător este că nu există nici o presiune de schimbare a atitudinii politice, nici din partea membrilor, nici din partea cetăţenilor dar nici măcar din partea opoziţiei.

Norocul PSD consta tocmai în impotenţa opoziţiei şi a lipsei de reacţie. Dar acesta este mai mult ghinionul nostru, al celor care aşteptăm de douăzeci şi cinci de ani o „nouă” politică. Este neşansa noastră ca democraţie necoaptă fiindcă impostura, aroganţa şi laşitatea de la toate nivelurile nu poate să nască providenţe. Doar monştri.