De ce trăiesc într-o distopie politică

Uneori mă întreb dacă merită să mai citesc SF-uri. Trăiesc într-o distopie politică. Nu vreau unirea cu Republica Moldova, sigur găsesc şi mulţi alţii cu acelaşi gând, dar ce mai contează? Nu ne-am organizat destul cât să contăm, nu în modul în care scandalul să atragă.

Una dintre cele mai interesante cărţi pe care le-am citit recent este Infomocracy, un SF in care autoarea arată cum campaniile politice nu s-ar schimba nici peste 80 de ani, în ciuda evoluţiei statelor spre descentralizare şi democraţie directă. Campaniile ar fi la fel de murdare, ba chiar înteţite în virulenţă de ubicuitatea informaţiei şi de ciclul aproape dictatorial de ştiri non-stop. 

Astfel, cu mici excepţii de tip autoritar, lumea ar funcţiona pe baza unor structuri de maxim 100,000 de oameni, răspândite de-a lungul globului, autoguvernate sau colaborative pe aceleaşi linii ideologice. 

Ideea este interesantă, mai mult pentru că permite tot felul de ideologii să existe indiferent de fostele graniţe ale statelor: o structură de o sută de mii de moldoveni ar convieţui ca parte a unui guvern mondial alături de omologi uighuri şi de nişte newyorkezi, atât timp cât ar împărtăşi anumite păreri politice. Şi-ar asigura paza, hrana şi evenimentele culturale, formând individual, conform autoarei, mai multe „centenals”. 

O dată la câţiva ani, întreaga suflare democratică mondială s-ar reaşeza, într-un exerciţiu de democraţie directă, de-a lungul unor noi păreri, după o perioadă relativ scurtă de campanie. 

După cum spuneam, e o lectură interesantă, dacă nu în identificarea unor prezumţii cu totul false pe care le face autoarea faţă de viitor, măcar în jocul intelectual şi profund speculativ de identificare a unor astfel de „centenals” în zilele noastre. 

Aş îndrăzni să spun că avem o astfel de structură ideologică legată de recentele evenimente din Piaţa Universităţii. Cred că s-ar aduna uşor 100.000 de români şi moldoveni (poate chiar şi nişte găgăuzi mai pierduţi de logică) care să dorească unirea celor două state independente. La fel de uşor, ar exista un „centenal” care şi-ar dori alipirea celor doua părţi ale Moldovei de un stat mai mare, într-o distopie ceva mai de largă circulaţie. 

Niciuna dintre variante nu aduce merit actualului scandal mediatic din jurul evenimentului sau încercării partidelor politice de a marca, pe de o parte, capital politic şi de a nu supăra forţe geopolitice mai mari, pe de alta. În cazul celei din urmă, declaraţiile unor partide precum PNL au deviat mult de la categoria „să ne aflăm în treabă, că e pre-campanie” la „să fim umili, să nu supărăm finanţatorii înainte de campanie, fie ei şi ruşi”. 

Este cert că trăim într-o eră în care informaţia este atomizată, iar adevărul devine doar o platformă de bloguri (bună ziua, domnule redactor şef!). Până şi în cazul alegerilor americane, se observă că un nivel ridicat de cunoaştere a candidaţilor pentru Preşedinţia Statelor Unite nu ajută la o decizie luată cu inima liniştită în cabina de vot din noiembrie. 

Diferenţa dintre cunoaşterea infinitelor nuanţări ale candidaţilor şi un vot emotional, slab cercetat sau pur şi simplu neinformat devine academică. Nu oferă nimeni puncte în plus sau reprezentare suplimentară pentru că ştii mai bine ce te aşteaptă. Nici dacă ai ales prost, într-o democraţie stabilă, nu se schimbă mare lucru în viaţa ta.

Nu vreau unirea cu Republica Moldova, sigur găsesc şi mulţi alţii cu acelaşi gând, dar ce mai contează?

La alegerile parlamentare din decembrie, frumos aşezate între dinţii iernii, mâinile nu vor tremura prea mult pe alternative la Establishment-ul politic, guvernat de PNL si PSD - şi cu toate acestea, vom avea un Parlament nu foarte diferit de cel actual, cu aceiaşi penali şi corupţi care să ne zâmbească mulţumiţi. Se vor găsi o sută de mii de oameni, ba chiar mai mulţi, să voteze listele cu numele celor grei, indiferent de situaţie. 

Nici măcar prezenţa în masă la vot nu ar schimba altceva decât distribuirea celor prezenţi în Parlament, nicidecum numele unor capete de listă. Marile speranţe anti-Establishment nu au combătut sistemul, ci doar s-au luptat pentru şanse mai mari pentru facţiunile lor. 

Uneori mă întreb dacă merită să mai citesc SF-uri. Trăiesc într-o distopie politică. Nu vreau unirea cu Republica Moldova, sigur găsesc şi mulţi alţii cu acelaşi gând, dar ce mai contează? Nu ne-am organizat destul cât să contăm, nu în modul în care scandalul să atragă. Nici măcar corturi nu ne-a cumpărat Soroş sau cine o mai fi astăzi finanţatorul nostru. Ruşine, zău aşa!