Decizia Curţii de Justiţie a UE, pe înţelesul celor care vor să înţeleagă. Ceilalţi să facă ce vor

Sediul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene de la Luxemburg

Judecătorii Curţii Constituţionale a României (CCR pentru prieteni, capoatele vişinii pentru ceilalţi) au primit marţi o veste proastă. Curtea de Justiţie a Uniunii Europene le-a retezat supremaţia într-un teritoriu în care, în ultimii ani, s-au jucat bezmetic, iresponsabil şi nestingheriţi: Justiţia. Capoatele vişinii au încercat mişeleşte, încă din 2018, să prevină un asemenea dezastru, dar nu le-a folosit la nimic.

Oricât am încercat să evit clişeul, el este inevitabil: istorică. Este realmente istorică decizia pronunţată marţi de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, pentru că pune capăt unor numeroşi ani de incertitudine, de interpretări şi de manipulări în ceea ce priveşte Justiţia română şi locul ei atât în ţară, cât şi în străinătate.

Curtea de la Luxemburg a conexat într-o singură decizie şase dosare venite din România, în care tot atâtea instanţe judecătoreşti au apelat la un instrument specific dreptului european, şi anume aşa numita „decizie preliminară”. Adică: dacă instanţa naţională consideră că, în speţa pe care o judecă, decizia pe care o are de luat în baza legislaţiei interne intră în coliziune cu legislaţia europeană, atunci poate cere CJUE pronunţarea unei decizii preliminare, astfel încât sentinţa pe care o va da să nu încalce legislaţia europeană, care prevalează asupra celei naţionale.

Instanţa pan-europeană a grupat, după problematica ridicată, întrebările asemănătoare venite de la cele şase instanţe şi a emis o decizie care clarifică cinci teme majore cu care s-au confruntat instanţele româneşti după ce guvernarea PSD a pornit ofensiva împotriva Justiţiei. Iată-le:

1. Natura juridică a Mecanismului de Cooperare şi Verificare şi a recomandărilor din rapoartele MCV 

CJUE a stabilit cu limpezime de cristal: MCV şi obiectivele sale sunt obligatorii pentru statul român. Iar recomandările din rapoartele periodice MCV, deşi nu sunt obligatorii în sens strict juridic, trebuie urmate de către autorităţile române, în baza principiului cooperării loiale, tocmai pentru că acestea contribuie la atingerea obiectivelor obligatorii din MCV. De asemenea, a statuat Curtea, autorităţile române trebuie să nu adopte şi să nu menţină în legislaţie prevederi care contravin atât recomandărilor, cât şi obiectivelor MCV. Mai clar de atât nu se poate.

2. Numirea prin ordonanţă de urgenţă a şefului Inspecţiei Judiciare 

Aici, instanţa europeană a stabilit că ordonanţa de urgenţă prin care Lucian Netejoru a fost numit din nou şef la Inspecţia Judiciare, după ce primul mandat îi expirase deja, a încălcat dreptul Uniunii Europene.

3. Răspunderea magistraţilor pentru erori judiciare

Judecătorii europeni disting aici două etape: prima este cea în care victima unei erori judiciare se îndreaptă împotriva statului, eroarea judiciară este constatată şi statul e bun de plată, iar cea de-a doua este cea în care, ulterior, statul se îndreaptă împotriva magistraţilor care au comis eroarea judiciară şi le cere banii înapoi. Pe lângă exigenţa rezonabilă ca întreaga procedură să excludă orice posibilitate ca aceasta să poate fi instrumentată partizan sau subiectiv, CJUE impune o cerinţă încă nemaiîntâlnită în legislaţia română: magistratul vizat să se poate apăra şi în prima etapă, în care victima se îndreaptă împotriva statului, şi nu doar în cea de-a doua, în care statul se îndreaptă împotriva sa. Este o contribuţie importantă pe care CJUE a aduce viitoarei legislaţii în această materie.

4. Înfiinţarea SIIJ

Curtea a stabilit că se poate înfiinţa o secţie de investigare a magistraţilor, sub două condiţii: să fie justificată de motive obiective şi verificabile şi să fie însoţită de garanţii care să excludă folosirea sa ca instrument politic. Or Curtea a constatat că niciuna dintre aceste condiţii nu a fost îndeplinită. Expunerea de motive care a însoţit legea de înfiinţare a SIIJ nu conţinea absolut nicio justificare, iar activitatea de până acum a Secţiei a dovedit că aceasta este folosită, pe de o parte, împotriva magistraţilor incomozi Puterii şi, pe de altă parte, pentru a scăpa politicieni importanţi do dosare penale, în special de corupţie.

Unii au înţeles de aici că CJUE lasă decizia strict la latitudinea autorităţilor române, deci ar fi consimţit implicit la existenţa SIIJ. Eroare: într-un paragraf distinct (185) al deciziei, reluat şi în verdictul final (punctul 3), Curtea a statuat că atâta vreme cât înfiinţarea Secţiei ţine de organizarea judiciară, aceasta intră în domeniul de aplicare a Mecanismului de Cooperare şi Verificare şi a rapoartelor sale - care, aşa cum tocmai s-a stabilit, sunt obligatorii. Or câtă vreme rapoartele MCV cer explicit desfiinţarea Secţiei Speciale, mă tem că soarta acesteia este deja pecetluită: desfiinţarea.

Consecinţa directă care se întrevede este la fel de interesantă. Am fost un adept al ideii că desfiinţarea SIIJ ar trebui însoţită de legiferarea unui alt tip de garanţie, fie ea şi aşa-numita super-imunitate -  avizul CSM trimiterea în judecată penală a magistraţilor. Asta dintr-un singur motiv: teama de Curtea Constituţională. Câtă vreme CCR a stabilit, fără să justifice cumva, că înfiinţarea SIIJ este o garanţie a independenţei magistraţilor, era previzibil să spună că desfiinţarea SIIJ fără înlocuirea sa cu un alt tip de garanţie ar fi neconstituţională. Decizia CJUE înlătură această temere şi cred că Parlamentul poate acum liniştit să desfiinţeze SIIJ fără să mai legifereze acea super-imunitate. Această ipoteză este consolidată de cea de-a cincea temă – poate cea mai importantă prin consecinţe – de care s-a ocupat CJUE.

5. Supremaţia dreptului UE

Pe 6 martie 2018, prin decizia 104, CCR a declarat neconstituţional un proiect de lege de importanţă periferică – una dintre aiurelile penale ale deputatului Mitralieră. Însă în interiorul motivării, aparent contrazicând chiar verdictul, judecătorii CCR au plantat un set de consideraţii tare curioase. Invocând un aşa-numit concept de „identitate constituţională naţională”, CCR şi-a arogat dreptul exclusiv de a decide dacă România încalcă sau nu Tratetele de Aderare şi cerinţele din MCV, chiar şi în pofida unor decizii ale CJUE.

La vremea aceea am bănuit că aceste considerente – general obligatorii şi ele – nu au fost plantate în folosul respectivei speţe, ci pentru un folos viitor: CCR pregătea juridic, cu premeditare, terenul pentru viitoare confruntări majore între România şi instituţiile europene pe marginea respectării Tratatelor de Aderare şi a MCV.

Confirmarea bănuielii a venit după un an. În iunie 2019, când era preşedintă a CSM, cu de la sine putere şi fără a se consulta cu colegii, Lia Savonea a transmis un punct de vedere la CJUE, exact pentru dosarul care s-a judecat marţi la Luxemburg. Savonea susţinea că MCV nu este obligatoriu pentru România, rapoartele periodice ale Comisiei Europene nici atât, şi că, în general, Mecanismul de Cooperare şi Verificare este caduc. Nu mică mi-a fost surpriza să văd că unul dintre documentele invocate de Lia Savonea în argumentaţie era fix decizia 104 a CCR din martie anul precedent.

Toate aceste eforturi conjugate par să fi fost însă zadarnice. Marţi, CJUE le-a dat tuturor - lui Dorneanu, Savonea şi acoliţilor lor - cu „identitatea constituţională” în cap. Instanţa de la Luxemburg a stabilit că, strict în perimetrul de acţiune al MCV – adică organizare judiciară şi combaterea corupţiei -, judecătorii din instanţele ordinare pot să aplice direct normele de drept ale UE, putând să ignore şi să lase neaplicată o prevedere din dreptul intern care le contrazice, indiferent dacă aceasta e de natură legală sau – atenţie! – constituţională, „astfel cum este interpretată de instanţa constituţională”.

Cum Constituţia este neschimbată de aproape două decenii şi nu are, ea însăşi, probleme de coliziune cu dreptul european, pentru că a fost verificată înainte de aderarea la UE, este evident că „prevederile de natură constituţională” se referă la interpretările pe care CCR le aduce Constituţiei.

Pentru prima dată, judecătorii CCR pierd, în favoarea judecătorilor din instanţele regulate, supremaţia de decizie într-un teritoriu în care, ani la rând, au făcut ce-au vrut, în folosul mai degrabă al infractorilor decât al binelui general: organizarea judiciară şi combaterea corupţiei.

În urmă cu trei ani, scriam că judecătorii CCR, prin deciziile scandaloase pe care le dau într-o zonă atât de importantă, îşi meşteresc cărămizi pentru propriul cavou. Decizia de marţi a CJUE spune un singur lucru: cavoul e aproape gata, mai sunt de făcut câteva finisaje, de dat o bidinea cu var şi de tras capacul.