Despre enunţul „scopul scuză mijloacele”

Chiar dacă nu este recunoscut la lumina zilei, acest enunţ machiavelic este practicat de către politicieni aproape tot timpul, ziua şi noaptea. Numai că, pentru a ne lua faţa, sau pentru a ne îmbăta cu apă de ploaie, ei îmbracă scopul, de regulă dubios dacă nu chiar mârşav, într-o haină de sărbătoare.

În mod constant, ei au pretenţia că sărbătoarea ar avea un cracter de-a dreptul naţional, întrucât scopurile, pe termen scurt, care devin proiecte, pe termen mediu, şi chiar viziuni, pe termen lung, ar avea un caracter naţional. Dată fiind această transfigurare a scopului - ca primă treaptă a aspiraţiei -, atunci când este vorba de deciziile şi acţiunile politicienilor folosite pentru atingerea acestor scopuri, trebuie să facem diferenţa simplă, dar esenţială, dintre pretextul şi mobilul acestor decizii şi acţiuni. Pretextul este nobil, adică este general şi generos, pe când mobilul este ignobil, adică este egoist şi este dubios, dacă nu chiar mârşav, după cum spuneam. Or, viclenia constă aici în mascarea mobilului real, dar ascuns, prin pretextul care este mai mult sau mai puţin credibil, fiind un amestec de elemente reale cu altele, imaginare.. Oricum, coeficientul de realitate al pretextului este unul minim, atât cât să ne dea nouă iluzia că este pe deplin adevărat. Cu-adevărat adevărat, este doar mobilul, care tace şi face, sub protecţia sau masca pretextului. O bună analogie pentru această relaţie este aceea dintre scenă şi culise, că este vorba de teatru, sau de viaţa reală ca un teatru, de unde şi expresia „a trage sforile”, ca şi „ a trage pe cineva pe sfoară”.
 

Oare de ce s-a internat Victor Ponta la un spital din Turcia!? Pretextul, nu unul fantezist, ne zice că premierul avea urgentă nevoie de un doctor, pentru că era bolnăvior, chiar dacă la un singur picior, drăguţul nostru mior! Mobilul real, unul tăcut, dar bine făcut, este altul, adică premierul a amânat întâlnirea cu procurorul, care era una fixată deja. Asta se numea pe vremuri, dar se numeşte şi azi foarte simplu, adică, „fugă de răspundere”. Dar, oare, de ce întârzie atât de mult Victor Ponta în Turcia, ţară „vecină şi prietenă” din moşi-strămoşi!? Păi, aşa au decis doctorii, -ne asigură şi Rovana Plumb- pe baza unor analize medicale cu caracter ştiinţific, iar cu ştiinţa cea medicală nu te joci, indiferent dacă te cheamă Adrian Năstase, sau te cheamă Victor Ponta. Numai că, aici, mobilul real este aşteptarea încheierii activităţii parlamentare, care va fi reluată abia în toamnă. Până atunci, mai vedem noi „ce-i de făcut”, sau de desfăcut, a doua expresie putând fi transcrisă, în maniera lui Liviu Dragnea, adică „des făcut”, dar în mod tăcut, repetăm noi. La această amânare ne îndeamnă şi zicătoarea românească, adică „Toamna se numără bobocii”, unde în locul cuvântului „boboci”, putem pune şi cuvântul „cârlani”, care sunt mieluşeii ajunşi doar la adolescenţă, înainte de a ajunge berbeci.
 

Apoi, în perioada aceastei absenţe , foarte prezentul şi reprezentativul „cap înlocuitor”, adică aceeaşi Rovana Plumb, oare nu ne aduce dânsa nouă tot felul de „bune-vestiri” , între care şi urcarea salariului minim până la înalta cotă financiară de 1050 lei!? Real fiind, acesta este doar pretextul, mobilul „şi mai real”, ca să-i spunem aşa, este intrarea în campania electorală, care, fiind şi ea un fel de sărbătoare naţională, se însoţeşte şi cu tot felul de cadouri. Acestea devin „pomeni electorale”, dată fiind majoritara şi adevărata credinţă, cea creştin-ortodoxă a poporului român, deci şi a lui Victor Ponta, ca fiu credincios al acestui popor, ca şi al patriei sale. Asta, chiar dacă s-a operat în Turcia, unde au fost „operaţi” pe vremuri şi Brâncovenii. Cu alte instrumente, desigur, pentru că Istoria nu se repetă niciodată aidoma.
 

Pentru a defini o faptă, o ispravă, în care pretextul este dezirabil iar mobilul este indezirabil, s-a ajuns la expresia de „cinstit matrapzlâc”. Cuvântul „matrapazlâc” este de origine turcă, semn al relaţiilor de bună vecinătate, ca şi de reciprocă, fecundă influenţă  între cele două popoare şi culturi. Acum, dacă un „cinstit matrapazlâc” este descoperit, respectiv demascat, urmează judecata, cea juridică, nu neapărat şi una logică. În această situaţie, avocatul va pune accentul preponderent, dacă nu chiar exclusiv, pe pretext, pe nobleţea acestuia, în timp ce procurorul, primul care are  cuvântul, va dezvălui mobilul secret şi real al faptei incriminate, al „cinstitului matrapazlâc”. Judecătorul, simbolizat de Zeiţa Dreptăţii, măsoară, cu ajutorul cântarului, gradul de vinovăţie al faptei-făptaşului, iar cu sabia - azi, cu zidurile închise şi cu gratiile - îl sancţionează pe vinovat. Autorul „cinstitului matrapazlâc”, ca şi avocatul, atunci când acesta devine un „avocat al diavolului”, merg pe faimosul enunţ „Scopul scuză mijloacele”. Acest enunţ este înscris azi, cum se spune, „pe toate gardurile” şi în diverse situaţii este invocat ca un argument pentru a justifica diverse fapte. Într-adevăr, enunţul a fost formulat pentru prima dată de către Niccolo Machiavelli, în cartea Principele. Dar, Machiavelli afirmă, în termeni foarte clari, că acest enunţ este valabil cu două condiţii:
 

El este valabil, mai întâi,.atunci şi numai atunci când este vorba de apărarea patriei, respectiv a cetăţii, luând cuvântul „cetate” la propriu, ca şi la figurat; Apoi, enunţul marchează o revenire, nu foarte creştină, la „Legea talionului”, în situaţia specială de apărare a patriei. Adică, este vorba de o simetrie a actelor reciproce: mint duşmanii, minţim şi noi, fură duşmanii, furăm şi noi, ucid duşmanii, ucidem şi noi. Enunţul lui Machiavelli a devenit „machiavelic” abia atunci când a fost preluat şi diseminat, chiar în întreaga Lume, de către unii dintre membrii „Ordinului iezuit”, cu care a polemizat Blaise Pascal. În varianta iezuită dispar cele două condiţii restrictive, formulate de către Machiavelli. Enunţul este generalizat fără restricţii, încât el devine „Scopul scuză mijloacele oriunde şi oricând”. Dacă reluăm acest enunţ  de la zero, el presupune implicit că scopul este dezirabil, iar mijloacele sunt indezirabile. Aceasta înseamnă că atunci când recurgem la acest enunţ, noi facem un compromis. Dar, diferenţa dintre compromisul admisibil şi compromisul inadmisibil este veche de când e lumea, şi nu a trebuit să o învăţăm de la un clasic al marxismului. În timp de război, dar şi în timp de pace, un compromis este admisibil cu trei condiţii esenţiale:
 

1) Scopul urmărit prin acele mijloace discutabile reprezintă o valoare certă, adică una indiscutabilă. Reperele care intră aici în joc, sunt bunul simţ pe plan individual, ca şi caracterul naţional sau universal al valorilor pentru care optăm. În Etică, minciuna este o anti-valoare (numită şi valoare negativă), dar, pe urmele vieţii reale, tot Etica vorbeşte despre „minciuna albă” şi despre „minciuna gri”, asupra cărora vom reveni cândva.
 

2)  Realizarea acelui scop trebuie să fie imperios necesară, adică, sau altfel spus, trebuie să fie o problemă de viaţă sau de moarte. Altfel, realizarea scopului poate fi suspendată sau amânată, procedee sau proceduri în care Victor Ponta este specialist.

3) Nu există, în acea situaţie, alte mijloace, care să fie dezirabile, şi prin care să se realizeze acel-acelaşi  scop. După cum se poate vedea, cele trei condiţii sunt corelate şi au o importanţă egală, ca şi o coerenţă internă, de la prima la a treia.

Potrivit Constituţiei, ţara noastră are nevoie de un guvern şi de un premier. În pofida gravelor greşeli şi a situaţiei sale juridice, PSD ţine cu dinţii, sau ţine morţiş ca Victor Ponta să rămână mai departe premier. În acest scop, dânşii, împreună cu dânsul, recurg la absolut  toate mijloacele, fie ele dezirabile sau indezirabile, respectiv soiuri amestecate.

Dacă, acum, îl trecem pe premierul Victor  Ponta prin grila celor trei condiţii, urmează tot trei întrebări, pe care oricine şi le poate pune.

1) Reprezintă, oare, Victor  Viorel Ponta o valoare certă, cu caracter cel puţin naţional, date fiind „isprăvile” dânsului de tot felul, de la cea doctorală până la dosarul juridic, care îl aşteaptă să se întoarcă acasă!?  

2) Rămânerea dânsului în calitate de premier este una imperios necesară!? Oare, PSD nu poate găsi un alt premier, chiar din rândurile sale atât de dese şi de bine instruite, conduse provizoriu chiar de un general cu patru stele!?

3)  În loc de tot felul de „alte mijloace” folosite pentru conservarea premierului, n-ar fi preferabil, ca un „alt mijloc”, tocmai demisia premierului şi înlocuirea dânsului cu un alt premier!? Că doar Victor Viorel Ponta nu face parte din marea familie imperială a „Pontiştilor”, ca să moştenească ereditar tronul! Sau, cine ştie, poate că o astfel de „familie” există, iar atunci teoria noastră devine conservatoare, anacronică, deci depăşită de mai noua evoluţie a fenomenelor istorice!