Despre eroi şi erori

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

De 24 de ani încoace, pentru cei care pe atunci aveam cam tot atâta viaţă trăită, sărbătorile de iarnă înseamnă ceva mai mult decât bucurie şi clipe de tihnă blândă, la gura sobei.


Mulţi din leatul meu încă răsfoiesc cu o lacrimă intactă listele cu numele celor 1.116 martiri căzuţi pe baricadele libertăţii, se întreabă cum de a fost posibil acel măcel fratricid, cui şi la ce a folosit mucenicia lor. Regretul următor, plin de obidă, e însă acela că am îmbătrânit inutil în locul lor, hrănind constant marea iluzie a binelui care tot stă să vină.

Nenumăratele noastre erori au fost săvârşite fie din naivitate, fie din prostie, fie din egoism, fie din indiferenţă.

Între acestea-eroarea de a confunda buna credinţă cu harismele unor indivizi şi de a le acorda autoritatea să decidă, în numele tuturor, dacă şi când ne va fi foame sau nu. Ori-eroarea de a spera că Europa Unită va face, prin efect de rezonanţă, ca normalitatea să se aşeze şi aici chibzuit, de la sine. Ori-eroarea de-a lăsa mersul treburilor exclusiv în seama politicii, drept singura deţinătoare a pârghiilor bunăstării comune. Ori-mai ales!-de când lucrurile au luat-o razna definitiv, eroarea de a ne declara scârbiţi, obosiţi şi de-a ne anunţa retragerea conştiinţelor la pensie.

În acest timp, cum spunea un amic, televizoarele au devenit „radiouri în culori” cu volumul dat la minim, pe micile ecrane defilează o masă amorfă de inşi care se agită aiurea, fără voce şi fără vocaţie, iar cei care îi privesc nu mai au nici timpane, nici chef să le citească de pe buze vreo scurgere de mesaj. Atmosfera aceasta este atât de bizară şi de periculoasă, încât cred că se cere o modificare urgentă şi dramatică de paradigmă, prin turarea, în regim de urgenţă civică, a valorilor amorţite. Nu mai este suficientă doar speranţa unei noi împrospătări de garnitură politică (pe principiul „corupţii noştri sunt mai buni decât corupţii lor”), ci a venit vremea pentru impunerea neîntârziată a unei reale politici a valorii, care este cu totul altceva decât fantomatica meritocraţie.

Ca şi cum ai ridica o piramidă pe locul alteia, nu pornind de la bază, prin adăugare de cărămizi, ci începând cu deconstrucţia vârfului celei vechi! Mai mult ca oricând, acum e nevoie de o instanţă pertinentă, care să provoace şi să asiste o înălţare prin implozie! Este, de altfel, şi singurul fel prin care se poate salva însăşi noţiunea de clasă politică. Fiindcă eu cred că viitorii mari politicieni ai României vor ieşi în piaţa publică doar după întoarcerea pe dos a acestei mânuşi.

Măcar astfel ne vom mai spăla şi noi de păcate.       

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite