Despre lăcuste, provizorate şi dezbinări româneşti
0
Ce mai e, oare, sigur şi etern într-o ţară ca România? Alianţele? Judecăţile definitive? Aş. Le scot la mezat miniştrii apărării şi justiţiei. Democraţia? O face bucăţi PSD-ALDE. Mesajul politic al poporului? Nici atât.
Dar opoziţia? Dar poporul? Vai de capul dezbinării lor.
Doar dezbinarea iscată de comunism în formula sa PSD-istă pare bătută în cuie, veşnică şi indestructibilă. Poporul nu o vrea. A exorcizat-o, o clipă, în decembrie 1989. Dar e prea profitabilă puterii postcomuniste. Aşa că o promovează diverşi.
Între altele, amplifică sciziunea, de nişte ani, din răsputeri, şi mugetul intermitent al unei voci isterizate de te miri ce. Ba enervată de o tânără, fiindcă graţie prezidenţialului ei tătic i-ar fi ocupat locul eligibil în Parlamentul European. Ba iritată de criticile la adresa adversarilor politici ai acestui tătic, fie că îi chema Ponta, fie că li se spune regimul Dragnea. Şi, desigur, supărată pe un presupus comportament de ”mahalagii” al expaţilor români.
Criticul lor, beneficiind de o greutate, intelectuală, fireşte, depăşind-o lejer pe cea, corporală, a tuturor obezilor din ţară şi străinătate la un loc, s-a arătat recent oripilat, cot la cot cu pudibonzii, securiştii, mai-marii PSD-işti, propagandiştii lor şi restul oligarhiei României, de indecenţa celei mai populare lozinci politice a românilor. Dar n-are probleme să pronunţe incriminatul cuvânt.
Întrucât nutreşte iluzia că ar fi adus în trecut o contribuţie inestimabilă la propăşirea ţărişoarei şi a democraţiei, persoana se crede îndreptăţită să-i desfiinţeze ca „lumpendiaspora” pe românii plecaţi şi, totuşi, îngrijoraţi de soarta ambelor. Nenumăraţi tineri din ”lumenproletariatul” prezent la ”Untold”, cel mai popular festival de muzică din România, i-au dat criticului şi regimului pe care îl susţine replica, scandând, într-un glas, controversatul mesaj ”M..e PSD”.
Nu că susţinerea de către mase ample de români a tentativei de subminare a autorităţii unui regim autoritar printr-o expresie mimând, ironic, autoritate sexuală ar conta pentru părerea susţinătorilor agitpropului dragniot.
Pe cei din urmă îi deranjează o lozincă, fie şi controversată, fie şi îndoielnică, stilistic, nu fondul răului. Ori formele lui. Nu aberaţiile negaţioniste ale unui ministru aproape la fel de rău alfabetizat ca şefa lui din guvern. Sau un ministru, culmea, al educaţiei, devenit craiul dezacordurilor româneşti.
Îi lasă din principiu rece un secretar de stat care-şi chinuie limba maternă sexualizând, involuntar, centenarul. Nu-i prea supără un ministru al apărării care dă apă la moara propagandei puterii reprezentând principalul risc la adresa securităţii naţionale.
Ori, nu mai puţin grav, alt ministru, de această dată unul zis, fals, al ”justiţiei”, care inventează un ”drept” la fel de nou ca omul nazist şi comunist. Un drept nemaivăzut şi nemaiauzit: în speţă justiţia retroactivă, în care, ca la Orwell, trecutul se schimbă după bunul plac al Marelui Frate, iar sentinţa definitivă a judecătorilor se trezeşte, sub Tudorel Toader, că e provizorie. Fiindcă poate fi revizuită pe ici pe colo prin părţile ei esenţiale de un legiuitor care a instituit dictatura majorităţii.
Primesc? Eu nu. Eu mă întreb: Cu asemenea ”prieteni” ce-i mai trebuie democraţiei şi duşmani?
Că, totuşi, democraţia liberală are astfel de vrăjmaşi, din plin, înmulţiţi ca lăcustele de regimul dragniot n-ar trebui să mai fie cine ştie ce secret. Să ne amintim, în context, de Vlahuţă care se jelea că ”ne-a risipit furtuna pe drumul pribegiei,/ Şi nu mai ştim de-ai noştri, nici ei de noi nu ştiu.../ Cu gândul doar, pe negre întinderi de pustiu,/ Ne căutăm, ca orbii, în volbura urgiei/. Citeam, şi-mi păreau basme, cum se lăsau pe ţară/ Întunecate oarde, ca norii de lăcuste/. Vuia-n văzduh năvala puhoaielor din puste,/ Cum răpăie pământul sub ploile de vară/. Citeam de lanuri arse, de sate pustiite,/ Femei, cu prunci în braţe, prin codri rătăcind".
Or, dacă urgia totalitară ne-a risipit, iar cleptocraţia şi cozile ei de topor stăruie să ne menţină dezbinaţi, şicanând nu doar ţara şi limba maternă, ci şi ”mahalaua” şi pe compatrioţi, ”golind de 'hoţi, curve şi cerşetori' Europa”, când se întorc acasă, nimic n-ar trebui să ne împiedice să ne unim.
Şi anume toţi, în păr, cu tot cu lumpendiaspora, cu presa liberă, cu opoziţia internă, câtă şi cum e, cu toate partidele nearondate oligarhiei şi PSD-ismului dezlănţuit, cu întreaga suflare democratică din sud şi est şi nord şi vest.
S-a dat "ordin pe unitate" să se demonizeze diaspora, de vreme ce prea se opune demontării, sub cele mai fanteziste pretexte, a statului de drept şi trebuie urgent demotivată şi demobilizată? De ce, dacă s-a dat, ne-am conforma acestui ordin?
Dat fiind că în România lui Dragnea, unde nu e clar ce nu e negociabil, unde adevărul şi morala sunt uşor de scos la mezat, ori falsificat şi totul, de la alianţe şi loialităţi, la principii şi valori, pare de o nestatornicie infernală primim să credem că idealul libertăţii şi al democraţiei autentice este etern? Că a lupta pentru ambele, ca şi pentru statul de drept este definitiv şi imperisabil ok?
Şi mai primim să credem că, în calitatea noastră de oameni vechi, de acasă, ori din "lumpendiaspora", nu vom învinge decât uniţi, prin solidaritate veritabilă? Eu unul primesc.
Petre Iancu - Deutsche Welle
Se încarcă comentariile...
