Despre rostul românilor în Istorie

CFR reuşeşte să repare zece kilometri de cale ferată pe an, reţeaua fiind de 8000 de de kilometri. În 800 de ani de aici înainte, reparaţiile necesare vor fi duse la bun sfârşit.

Oare cine va fi ministrul transporturilor pe vremea aceea, cel care va avea marea onoare să taie panglica ultimului tronson de cale ferată reabilitat?

Poate, atunci nu vor mai fi deloc trenuri, poate transporturile se vor face prin propulsie anti-gravitaţională, poate oamenii se vor fi mutat definitiv pe alte planete sau, poate, omenirea nu va mai exista cu desăvârşire. Nu contează. Chiar şi în această ultimă variantă, bunul Dumnezeu va mai permite unui ultim ministru al transporturilor să taie o ultimă panglică în istoria civilizaţiei umane şi unui ultim gazetar să consemneze evenimentul. Să nu credem că nu merită.

Marile piramide, cât sunt ele de mari au fost construite, fiecare, pe durata unei domnii de faraon. O nimica toată. Cucerirea Lunii s-a făcut în mai puţin de zece ani de la anunţarea proiectului de către J.F. Kennedy. Dar, 800 de ani pentru o cale ferată? Nu e lucru de nimic.

Chestiunea şi mai serioasă este că, timp de 800 de ani de aici încolo, trenurile de persoane din România vor circula cu o medie de 46 de kilometri pe oră, iar trenurile de marfă cu 23 de kilometri pe oră. Ameţitoarea viteză este impusă de starea căii ferate care, nefiind reparată, nu permite viteze mai mari. Acestea sunt situaţii statistice, pentru că în viaţa reală apar şi alte tipuri de întârzieri, uneori plouă prea mult, alteori e viscol, alteori e prea cald şi se deformează şinele.

Norocul nostru cel mare este că România nu e o ţară mai întinsă. Vă daţi seama în ce situaţie am fi fost puşi? Pleca omul cu familia la Baia Mare şi ajungea nepotul lui la destinaţie! Naşii ar fi constituit dinastii în toată regula care ar fi tranmis din tată în fiu şpaga, astfel încât urmaşul celui care a dat dreptul la Piatra Olt să se poată da jos la Simeria. Pe parcursul unei călătorii ar fi secat râuri, munţii s-ar fi tocit, s-ar fi inversat polii geografici şi cei magnetici, o singură certitudine ar mai fi avut omenirea, trenurile româneşti care ar fi continuat să se mişte neostoit cu 46 de kilometri pe oră, sfidând veacul şi mileniul.

Căutăm răspuns la întrebarea care este rostul românilor în civilizaţia umană. Unii spun că aici s-a născut ceea ce, de fapt, se numeşte civilizaţie. Fără îndoială că au dreptate. Pentru că, semnul civilizaţiilor mari este durabilitatea. Poate, destinul nostru este acesta, să fim reperul omenirii. În lumea care se mişcă tot mai repede, noi să fim cei care stau pe loc. Noi să arătăm că putem face istoria în poziţia repaus. Noi să demonstrăm că totul are o finalitate, că evoluţia nu este hazard, că lucrurile au o noimă.

Şi ce poate fi mai înălţător, mai aproape de perfecţiune, decât să fii pe o şină contorsionată de tren, poate ultimul trăitor pe aceasta planetă, şi să auzi dintr-un difuzor spart anuţul care dovedeşte veşnicia:  Trenul accelerat Bucureşti-Nord – Braşov – Oradea soseşte în staţie la peronul trei cu o întârziere de 800 de ani?