Despre Unire, cu sfială

Ce mai contează că visul european al Moldovei e pe cale să fie compromis în primul rând la Bucureşti, de vreme ce tot acolo a fost irosit şi cel al României?

A vorbi de 1 Decembrie despre Reîntregire echivalează cu evocarea egalităţii de gen la 8 Martie, a dreptului la muncă decentă la 1 Mai sau a dreptului copiilor la educaţie la 1 Iunie. Dar poate aduce şi a condamnarea comunismului, în vreme ce strigoii lui îşi fac de cap.

Cred că despre Unire trebuie vorbit cu sfială dacă idealul depăşeşte puterile celor de azi. Sau trebuie tăcut inteligent, dacă există o minimă dorinţă de a construi, pas cu pas, în această direcţie.

A devenit celebră ”metoda Ashton”, după ce insistenţa şefei diplomaţiei europene ca sârbii şi kosovarii să se abţină de la declaraţii pe parcursul negocierilor a dus, în sfârşit, la un acord. Bun, rău, e de preferat rezultatului inflamat al eventualei escaladări politicianiste.

Din păcate, bâta aceasta în... apa Unirii e reflexul demagogic de adaptare la tendinţa naţionalistă ce câştigă teren în Europa ultimilor ani.

Pentru o căciulă de voturi pot fi compromise o idee şi orice şanse de a deveni realitate multă vreme de acum încolo.

Dacă UE rămâne, în lunile următoare, încremenită în propria-i logică birocratică – şi cel mai probabil atât se va pricepe să facă  - momentul Vilnius va rămâne în istoria românilor de peste Prut ca sinonim al podurilor de flori din 1990. S-au clădit greu şi s-au spulberat repede. Când Rusia înseamnă căldură în case şi Armata a XIV-a, iar UE un petic de bune intenţii şi-o fotografie cu strângeri de mână, tot ce-ţi mai trebuie e un frate, cam vitreg şi sigur trăsnit, la Bucureşti, care să dea, cu câteva luni înainte de alegerile parlamentare, apă la moară euro/româno-scepticilor şi comuniştilor (aceştia conduceau detaşat în sondajele dinaintea parafării Acordului de Asociere a Republicii Moldova cu UE).

Efectul nociv al întrecerii patriotarde de pe Dâmboviţa e amplificat de autismul protagoniştilor.

Voia cu adevărat UE un acord cu Ucraina? Ce să facă UE cu Ucraina?

În vremurile astea, vreau să zic. Mai ales că nici nu poate fi ţinută la uşă ca Turcia, din cauza vecinătăţii ruse (despre imprevizibilul efect al amăgirii unei Turcii în ascensiune, altădată). Ucraina poate fi folosită, în cel mai bun caz, ca monedă de schimb (sau element de presiune) în trocul geopolitic UE-Rusia. Şi asta se întâmplă acum. Restul e gargară pentru inocenţi – sacrificaţii de serviciu ai istoriei.

În acest context, îşi face cineva iluzii că UE ar vrea o Românie întregită, când Uniunea nu ştie nici acum cum să digere îmbucătura nechibzuită de la 1 ianuarie 2007?

Idealul Unirii e terfelit electoral şi atât, iar asta fără a ţine cont că respondenţii sondajelor ştiu bine că, în viaţă, minus cu minus dau arareori plus. Dar orice pretext e bun pentru a nu vorbi despre minusurile tot mai acute. De exemplu, despre absenţa unui proiect naţional după aderarea formală la UE. Pentru că integrarea efectivă - altfel spus europenizarea - n-a fost asumată ca proiect de ţară. Realitatea a fost recunoscută cu subiect şi predicat de şeful statului din ultimul deceniu, dar faptul a cam fost trecut cu vederea în noul iureş politicianist-mediatic, de astă dată unionist  - la fel de efemer ca toate cele dinainte şi cele care vor urma, întru compromiterea, în final, şi a ideii de democraţie.