Dihonie, numele tău e dreapta

Formaţiunile mici de dreapta din România ar putea urma modelul Uniunii Creştin-Democrate (CDU) a Angelei Merkel, din Germania

Nicicând dreapta nu fuse (sic!) mai divizată ca acum. Partidele dreptei româneşti sunt precum polii magnetici de acelaşi sens, în loc să se atragă, mai rău se resping, încât apelurile ipocrite şi răzleţe la unire nu sunt decât strigăte în pustiu.

Nicicând nu a fost mai necesar momentul unei construcţii trainice de dreapta capabile să ţină piept buldozerului rebranduit din „patrulaterul roşu” în USL, prin inovaţia dihotomiei în care amesteci iluzoriu apa cu uleiul şi stânga cu dreapta.

Prima condiţie a unei construcţii rezistente este să aibă o fundaţie solidă. Ori astăzi, abordările care s-ar vrea fundamentul reconstrucţiei sunt majoritar greşite, încercând să se clădească pe model Manole, zece, care-i şi întrece.

Prima abordare eronată este că pe dreapta trebuie să existe doar un partid sau o singură alianţă. De unde, până unde? De acord că actuala atomizare este contraproductivă, dar de ce o dreaptă reprezentată printr-un duet nu ar fi viabilă? Sună rezonabil, mai ales acum când, pe partea stângă a scenei, se produc în aclamaţiile a 70% din sală, prim-solistul PSD cu balerina PNL, ambii de la “Bolşoi Teatr”.

A doua abordare greşită este că unificarea forţelor trebuie să se facă sub pulpana unei alianţe. Nu am nimic împotriva alianţelor, dar acest mecanism nu a funcţionat niciodată bine în România, a adus vremelnice victorii electorale, dar niciodată bunăstare celor cărora le-a pretins votul. Monoton, în perioada pre-electorală a lunii de miere totul a mers ca uns, dar odată obţinută victoria, mârâiala că celălalt are porţie mai mare s-a transformat în bătaie în toată regula, terminată implacabil cu aruncatul mobilei şi al boarfelor pe fereastră, în ochii sideraţi ai vecinilor care jucaseră la nuntă. Încercarea actuală de resuscitare a Alianţei “DA” mi se pare nu doar la fel de deşartă ca speranţa de readucere la viaţă a unui zombi, ci chiar contraproductivă, trezind în memoria electoratului amintirea neplăcută a încăierărilor fiecare cu fiecare din acea perioadă.

A treia abordare falsă este că unificarea trebuie făcută în jurul PDL. Este mai mult decât evident că după experienţa semi-eşuată a ARD, PDL nu mai este dispus să ia la remorcă partide mici care nu strălucesc decât eventual prin una-două personalităţi, iar acestea, la rândul lor, nu concep să se dizolve într-o formaţiune eclectică. Pragmatic, PDL nu mai are apetitul să plătească pe o campanie de marketing cu succes negarantat, preţul meschin al câtorva locuri eligibile.

Acestea fiind zise, soluţia problemei unificării dreptei mi se pare mai mult decât vădită: fuziunea într-un singur partid a tuturor formaţiunilor relevante de dreapta, în afara PDL. Motorul succesului acestei fuziuni este tocmai sinergia, nu a faptelor (sic!), ci a punctelor tari ale fiecărei formaţiuni, practic utilizând binecunoscutul principiu fizic al rezonanţei unde forţe oscilante mici pot produce amplitudini de vibraţie mari.

Fără vreo pretenţie exhaustivă, îmi permit să enumăr în continuare câteva dintre punctele forte pe care fiecare formaţiune le poate aduce ca zestre noului partid de dreapta.

PNŢ-CD are în spate tradiţia, făcând parte împreună cu PNL-ul din categoria partidelor istorice cu o contribuţie esenţială în modernizarea României. Reînfiinţat imediat după Revoluţie, aflat la putere într-o perioadă critică economic, a reuşit să deschidă drumul integrării euro-atlantice. Atuurile esenţiale sunt calitatea de membru al Partidului Popular European, încât eventuala fuziune trebuie să prezerve această apartenenţă formaţiunii nou-născute, precum şi o structură teritorială organizatorică, inclusiv de sedii, în care au rămas credincioşi mulţi membri de toată isprava. Punctul slab al PNŢ-CD-ului este pleiada de conducători lipsiţi de talent şi carismă, care nu au reuşit să treacă ştacheta ridicată atât de sus de Corneliu Coposu. Acest fapt a făcut ca partidul să deconteze vini care nici măcar nu-i aparţin în totalitate şi să plătească nemeritat de scump erori care altora le-au fost uşor trecute cu vederea.

Mişcarea Populară îşi propune să menţină pe scena politică pe modelul Neo-Gaullism-ului, “Neo-Băsismul” (sic!), adică principiile susţinute de preşedintele Băsescu când acestuia îi va fi fost încheiat ultimul mandat. “Băsism-ul”, termen folosit în scop voit peiorativ de către USL-işti şi admiratorii săi, este o realitate reprezentată solid printr-un segment de populaţie preponderent din clasa medie, clasă care ar trebui să devină reprezentativă pentru o ţară europeană dezvoltată, dar deocamdată redusă numeric şi implicit, fără un cuvânt greu în societate. Lipsiţi de experienţă în domeniul organizării unui partid politic, liderii PMP sunt pe cale să cedeze presiunii pragmatismului şi să abdice, prin metoda “uitatului în altă parte”, de la principiile clamate, acceptând în rândul lor persoane cu trecut politic discutabil, dar cu talent “organizatoric”, lucru demonstrat din păcate, de câteva nume de lideri teritoriali.

Forţa Civică are meritul că a demonstrat într-un timp scurt că este posibilă construcţia de la zero a unui partid politic, bazându-te pe lideri locali în majoritate provenind din mediul privat şi chiar antreprenorial. Având în frunte un lider inteligent şi tenace, Mihai Răzvan Ungureanu, cu o experienţă deosebită conferită de o funcţie importantă cum a fost cea de şef al SIE, Forţa Civică păcătuieşte prin încercarea de distanţare faţă de Băsescu şi PDL propovăduind “mă lepăd de Satana”, în speranţa că poate prelua doar activul acestora fără pasivul reprezentat de “ura” inoculată de-a lungul timpului de către USL populaţiei, prin mijloace atât de eficiente (vai!), gen administrarea de “Antena3”.

Noua Republică şi Iniţiativa România Liberală pot aduce o contribuţie importantă prin liderii lor, fie de prim plan, fie de plan secund, reprezentată de claritatea doctrinară uşor excesivă (după unele gusturi) a lui Mihail Neamţu, sau de talentul organizatoric indiscutabil al lui Vlad Moisescu şi Andrei Chiliman.

În loc de concluzie, cred că a sosit momentul ca lamentările liderilor formaţiunilor mici de dreapta că “ne-am uni, dar nu vrea PDL-ul” să înceteze. Trebuie să demonstreze ei înşişi că sunt capabili să treacă peste orgoliile pe care acum le critică la alţii şi să fuzioneze într-o singură formaţiune politică, având, de ce nu, dacă nu numele, măcar modelul Uniunii Creştin-Democrate (CDU) a Angelei Merkel. Este loc destul pe dreapta pentru două formaţiuni politice semnificative care să participe separat la alegerile europarlamentare de anul viitor, iar după, funcţie de rezultate, vom trăi şi vom vedea.