Dilema sensibilităţii guvernamentale

În multe situaţii, toate partidele implicate într-o situaţie de redistribuire a resurselor (amnistie fiscală, investiţii străine etc.) ar fi câştigătoare dacă guvernul s-ar putea angaja în mod credibil pe un curs de acţiune.

Problema este similară dilemei prizonierului: guvernul are beneficii ex-post pentru a defecta, iar ambii prizonieri (de exemplu guvernul şi o multinaţională străină care vrea să investească în ţara respectivă) ar avea de câştigat dacă ar promite dinainte că nu vor defecta. Guvernul are tendinţa să răspundă situaţiilor neaşteptate şi nu se poate angaja credibil să nu urmeze calea cea mai bună pentru propriul viitor, iar asta are consecinţe adverse asupra propriei credibilităţi. Mai mult, guvernele care se compromit şi îşi iau angajamente creează costuri în alte părţi.

Soluţii pentru această dilemă există, dar sunt foarte proaste şi nu sunt complete. În primul rând, un contract în vigoare elimină sensibilitatea guvernului. Cu toate acestea, niciun contract nu poate avea în vedere toate situaţiile neprevăzute. Mai mult, contractele nu pot fi impuse imediat statelor suverane, deoarece curţile de justiţie ale guvernelor străine au în general jurisdicţie şi marjă de manevră suficiente pentru a atinge scopuri favorabile pentru acel guvern străin.   

Legile sunt alte căi de depăşire a problemei credibilităţii, dar dacă un Parlament dă o lege, în acelaşi mod poate să o şi retragă. Constituţiile sunt mai greu de schimbat, dar chiar şi acestea pot fi schimbate, cu costuri mari, dar pot fi schimbate.

Adevărata problemă şi soluţie la această dilemă este cum să atingi echilibrul între costurile şi beneficiile angajamentului şi sensibilităţii (cât de rapid sau lent răspunzi unei probleme). Un guvern sensibil la o multitudine de facţiuni este, conform lui James Madison şi a federaliştilor americani, un guvern sensibil la nimic. Aşadar, a imagina o republică cu un echilibru între puteri real este o soluţie. Însă aceasta poate fi o măsură radicală care nu poate fi atinsă într-un sistem deja imaginat şi implementat.

Crearea reputaţiei poate fi o altă soluţie pentru a depăşi problemele de angajament. Dilema prizonierului iterată produce rezultate cooperante şi deci valoarea reputaţiei guvernului este legată de natura repetitive a procesului de negociere. Exemplul Israelului, argumentează Dani Rodrik şi Richard Zeckhauser, de a nu negocia cu teroriştii nici măcar în luarea de ostatici este faimos. Reputaţiile sunt deci de folos, dar numai atunci când angajamentele sunt şi ele de folos, spun aceiaşi autori.

Ca o concluzie, Rodrik şi Zeckhauser spun că guvernul ar trebui să fie sensibil la urmările percepute ca nedezirabile pentru societate. Revenind la ce se întâmplă în ţară şi coroborat cu această idee, nu putem să spunem decât că ori 1) guvernul nu mai este unul raţional şi nu a putut să realizeze că populaţia va percepe total negative violenta din piaţă ori 2) violenţa a fost imaginată şi implementată de forţe care nu sunt în controlul guvernului. Chiar dacă este cea din urmă variantă, un guvern insensibil la ce s-a întâmplat pe 10 august nu este deloc un guvern şi trebuie să îşi dea demisia.