Din etica protestantă a preşedintelui Iohannis

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
protestanti

N-as vrea să fiu înţeles greşit, nu ridic osanale preşedintelui şi nici nu îndrăznesc să pătrund în cel mai intim loc al personalităţii sale. Credinţa este ceva de purtat în privat, indiferent de forma ei. Dar în analiza unor decizii politice, în dezvoltarea unui model care ia în calcul sentimentele sau gândurile omului, nu numai ale funcţiei, cele ce urmează sunt de menţionat.

Mesajul lansat de preşedinte cu ocazia aniversării a 500 de ani de la reforma iniţiată de Martin Luther este optica prin care putem analiza oricând omul politic Klaus Iohannis. Respectivul eveniment şi declaraţia aferentă au fost luate ca atare de către presă. Eu cred că trebuie să ne aplecăm un pic asupra lor. Citatul următor, în speţă, oferă exact perspectiva necesară:

„Într-o Europă a sângelui vărsat în numele credinţei, chiar dacă ignora ortodoxia românilor din Transilvania, Edictul consacra pentru prima dată principiul toleranţei religioase, lansând o nouă perspectivă, umanistă, asupra rolului religiei în societate.”

Da, este probabil textul scris de un consilier, nu s-a aşezat chiar preşedintele să-l scrie, dar şi-a dat acordul asupra lui. Dar urme protestante rămân, chiar şi pe hârtia ortodoxă. După cum bine ştim, Klaus Iohannis nu este ortodox. Este membru al bisericii Evanghelice de Confesiune Augustană din România, care pe româneşte se traduce drept luteran. Este spiritul reformator al lui Luther care schimbă complet perspectiva asupra omului.

Confessio Augustana este documentul prezentat de conducătorii statelor libere nemţeşti în Dieta de al Augsburg în 1530 şi care prezintă crezul luteran. În textul documentului, găsim aspecte importante de credinţă, diferite de ceea ce provăvăduiesc Bisericile Catolică şi Ortodoxă. Luteranii cred că faptele bune sunt rezultatul credinţei, nu calea spre ea. Salvarea nu vine prin ele, ci este o dovadă a acestora. Pocăinţa este un act continuu. 

Max Weber aduce în discuţie evoluţia capitalismului prin calvinism (Biserica Reformată), o religie protestantă cu diferenţe notabile, faţă de luterani, dar principiile sunt aceleaşi: faptul că Reforma a împins o evoluţe societală, nu numai religioasă, că responsabilitatea individului în faţa credinţei se manifestă şi prin muncă. 

Klaus Iohannis se regăseşte în această minoritate, nu numai etnică, dar şi religioasă, ca rezultatul a 500 de ani de evoluţie a gândirii. Şi Biserica Ortodoxă a evoluat, dar nu în acelaşi ritm. Fără protestantism şi sumedenia de evoluţii ale ramurii acesteia religioase, nu ar fi existat capitalism. Diferenţele, aşadar, faţă de România secolului XVI, dar şi cea a secolului XXI, există. Reforma lui Luther a reprezentat un vehicul politic, dar şi social de evoluţie. Este ceea ce, la noi, abia a fost perceput, este ceea ce abia vedem, în fuga de a prinde din urmă Vestul. 

Klaus Iohannis, din această perspectivă, se vede drept un reformator, un mecanism străin, forţat de naţionalitate şi funcţie să schimbe lucrurile, dar şi să privească problemele societăţii dintr-o perspectivă complet diferită de majoritatea ortodoxă. Aceasta este cheia înţelegerii personajului politic. „Chiar dacă ignoră ortodoxia românilor, lansează o nouă perpectivă...” Taciturnul politician de provincie devine preşedinte jucător din credinţă personală, în lumea contrastantă a balcanismului ortodox. 

Ceea ce PSD-ul clama prin campania pentru prezidenţiale, contrastul acesta pe care anumiţi vectori de imagine îl transmutau în ne-românism, în străinul care vrea să fure ţărişoara, era o perversitate. Aceasta va fi reînnoită în următoarea perioadă cu imaginea de preşedinte nelegat la realitate, forţată în ideea că nu este pentru noi un om de altă -sanchi- naţie sau religie. Vor fi cele mai josnice atacuri publice pe care le va vedea o democraţie, ţară membră a Uniunii Europene, în secolul XXI. 

Dar în protestantismul politic al domnului Iohannis stă un atu simplu, care face toată diferenţa. Nu el este diferit. Noi toţi încă n-am evoluat de 500 de ani. Nuanţat cu o viaţă trăită în România, cu experienţa politică, cu o mie de alte subiecte şi trăiri, superioritatea aceasta există, în cotloanele gândirii sale. Eu, unul, nu o contest, probabil şi datorită propriei mele educaţii neo-protestante. Ba chiar o văd drept normalitate. Pentru majoritate şi pentru toţi românii pe care preşedintele trebuie să-i reprezinte, domnul Iohannis s-ar putea, însă, să rămână un exotic. 

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite