Din nou despre a doua victorie a Securităţii

Aşa după cum era de aşteptat, vestea că vinerea trecută Curtea de Apel a dat dreptate CNSAS şi a hotărât că fostul preşedinte al României, dl. Traian Băsescu, la ora aceasta europarlamentar, a fost ofertat de fosta Securitate comunistă pe vremea când era student la Institutul de Marină din Constanţa, că a acceptat oferta şi a devenit informator nu a lăsat insensibilă societatea românească.

Unii, mulţi, şi-au frecat mâinile de bucurie. Au declarat chiar cu multă, nedisimulată satisfacţie, cu auto-admiraţie, cu încântare de sine că hotărârea judecătorească de vineri nu face decât să îi confirme, să le dea dreptate. Şi aceasta fiindcă era la mintea cocoşului că nu puteai, în România comunistă, să devii nici măcar şeful unei şlep ori al unei amărâte de şalupe, darămite comandant de navă şi mai apoi şef al Biroului Navrom de la Anvers, fără să fii omul serviciilor secrete, fără să fii informator, poate chiar să ai grade, poate chiar înalte, în ierarhia Securităţii.

Au fost şi oameni care au mers până într-acolo încât au scris pe reţelele sociale că dobândirea oricărui post mai acătării, a unui serviciu ceva mai ieşit din comun, de la director de instituţie, fie aceasta numai o amărâtă de şcoală generală, bibliotecă sătească, la condiţia greu accesibilă de tânăr cadru didactic universitar era obligatoriu plătită prin semnarea pactului cu Diavolul. Cu braţul înarmat al partidului. Că toţi politicienii care au apărut îndată după 1989 se află într-o situaţie similară celei a d-lui Băsescu drept pentru care se impune reverificarea grabnică şi drastică a acestora.

Au fost şi voci care au exprimat justificate semne de întrebare. Mai exact, s-au întrebat cum a fost posibil ca vreme de aproape 30 de ani să nu se găsească în arhive documente despre activităţile în slujba Securităţii comuniste ale celui care a fost rând pe rând secretar de stat, în câteva rânduri ministru, şef de partid, primar general al Capitalei şi, în fine, preşedinte. Cum s-a făcut că dl. Traian Băsescu a primit de 4 ori din partea CNSAS adeverinţe de necolaborare, aşa-numite certificate de bună purtare, şi că de abia acum s-a descoperit că lucrurile ar sta, în realitate, cu totul altfel. Că sunt rău de tot urât mirositoare.

Am citit suficiente comentarii care susţineau că şi în această dezvăluire se regăseşte mâna Serviciilor secrete, Ion Cristoiu văzând chiar mâna Marelui Licurici (Doamne păzeşte-l şi iartă-l!) care livrând de abia acum CNSAS documentele incriminatorii au desăvârşit opera de lăsare din braţe a fostului preşedinte. Începută încă din ultimul an petrecut de acesta în intimitatea Palatului şi a Administraţiei Prezidenţiale de la Cotroceni. An în care toate Serviciile se pregăteau să îşi schimbe stăpânul şi aşteptau ori chiar pregăteau persoana care ar fi urmat să fie noul domn Puntilla.

Au fost comentatori care au scris negru pe alb că tot ceea ce a făcut dl. Băsescu preţ de zece ani în calitatea lui de preşedinte al României trebuie recitit, reinterpretat, explicat prin apartenenţa lui încă din tinereţe la Servicii. Că odată intrat în ele le eşti pe viaţă dator şi parte. Mai mult, că toată istoria post-decembristă a României s-ar impune rescrisă prin prisma verdictului dat vineri, în primă instanţă, de Curtea de Apel din Bucureşti. Dl. Stelian Tănase a exultat scriind pe Deskreport că moare de curiozitate să vadă cum vor reacţiona, pe unde vor scoate cămaşa aşa-numiţii „intelectuali ai lui Băsescu”, adică cei care au avut parte de nenumărate privilegii, de recompense, de burse, de finanţări exorbitante, de promovări artificiale în străinătate doar fiindcă şi-u folosit pixul ori tastatura computerului spre a-l glorifica pe Dictatorul chiar mai rău în multe privinţe decât Nicolae Ceauşescu.

Aparent, dl. Traian Băsescu este cel care prin dezvăluirea unor momente din trecutul său deloc onorabil mai dezbină încă o dată, a câta?, o ţară. În realitate, vina dezbinării ar trebui căutată în cu totul altă parte. În faptul că în primele luni ale anului 1990 ne-am lăsat minţiţi de ticăloasele apeluri la o pretinsă reconciliere naţională, apeluri făcute de Ion Iliescu, că am privit cu neseriozitate, chiar am luat în derâdere punctul 8 al Proclamaţiei de la Timişoara, că l-am catalogat drept resentimentar şi că l-am lăsat singur pe Constantin Ticu-Dumitrescu.

Că astfel am pregătit terenul pentru ceea ce fostul disident Adam Michnik numea cu mulţi ani în urmă a doua victorie a Securităţii.

Comentariu apărut concomitent pe site-ul contributors.ro şi pe blogurile adevarul.ro