Diversiuni de şcoală veche

„În democraţie hoţii stau după gratii“, o pancartă arborată la protestele anticorupţie din februarie 2017

Mii de români au ieşit duminică în stradă împotriva cleptocraţiei. Magistraţii protestează. Actorii, la fel. În schimb, mare parte din presă, castrată, lipseşte de la apel. Oare de ce? Şi cum se pune de o diversiune azi?

Ca un făcut, în România, ori de câte ori e criză ori bat la uşă alegeri, au loc spectaculoase mişcări de trupe, unde te aştepţi mai puţin. De pildă în stradă. Ultima a devenit recent nu doar gazda unor manifestaţii fireşti împotriva cleptocraţiei care face de ruşine România, anihilându-i independenţa justiţiei, spre a arunca ţara din modernitate într-un tenebros sistem neofeudal. Aceeaşi stradă s-a prefăcut şi în scena unei alarme ad-hoc împotriva unor imaginare „tancuri ale revoluţiei pluri-sexuale“. De parcă şenilele inventatelor blindate chiar ar reprezenta un pericol major şi iminent.

Unul de ordinul expulzării României din Europa în barbarie. Ceea ce nu înseamnă că primejdia smintirii prin neomarxism cultural a unor segmente tot mai ample ale societăţilor occidentale ar fi pură fantasmagorie. Înseamnă doar că pe români nu acest pericol îi paşte acum. Ci riscul diversiunilor.

Între ele sunt şi cele postpostmoderne precum ale noii drepte vechi, adunate să-şi manifeste griji sexuale, situate la ani-lumină de alarma justificată a societăţii civile, a magistraţilor, a actorilor, a acelei pături de mijloc care, din ţară şi din străinătate, asigură, în prezent, prin muncă asiduă, bruma de bunăstare de care se mai bucură românii. Şi pe care cleptocraţia ar vrea să şi-o însuşească integral.

Rezultatul diversiunilor, care, tot ca un făcut, obţin perpetuu platforme generoase în mass media, e mereu acelaşi. Mulţi îşi pierd nordul şi nu mai înţeleg pe ce lume se află. Pentru ca numărul lor să crească, sporind şi sprijinul pentru un regim tot mai vădit ticălos, mancurtizarea ia amploare peste tot, nu doar la televizorul de minţit poporul. Ci şi la ziare, site-uri şi alte televiziuni. De preferinţă la cele ce-au părut ferm ancorate în opoziţie. Şi care, „convinse“ cu publicitate mănoasă, ori şantajate, intră subit în derivă şi „se reorientează“, înainte de a dispărea, ca prin farmec, în buzunarul vestei puterii.

I s-a întâmplat aşa televiziunii Digi24? Nu puţini se tem pe bună dreptate de această alternativă, după demiterea ex-redactorului-şef al site-ului Digi, Dan Turturică, a adjunctului său, Laurenţiu Mihu, precum şi după concedierea altor jurnalişti din echipa sa. Turturică îi preluase cârma în 2015. N-am citit, sub semnătura sa, articole neverosimile, tendenţioase ori manipulatoare. Nici sub a lui Laurenţiu Mihu. Prin urmare, nu mi-e clar defel de ce a trebuit să fie concediaţi. Într-o intervenţie pe Facebook, fostul redactor şef sugerează, prudent, că s-ar fi schimbat politica editorială a postului.

Se deduce din analiza reacţiei eminentului jurnalist, că ar fi respins cereri sau presiuni la adresa echipei sale, de a pune batista pe ţambal şi de a-şi astupa urechile la glasul propriei conştiinţe. Se înţelege că Turturică şi ai săi au rezistat solicitării de a reduce la Digi24 intensitatea condamnărilor regimului dragniot şi de a nu-şi mai adecva forţa critică nivelului tot mai înalt al îngrijorării iscate românilor de direcţia vădit greşită în care guvernul Dăncilă împinge ţara, la ordinele şefului PSD.

Or „a adopta un ton de pace când în jurul nostru e război, un război pe care nu noi l-am pornit, ar fi însemnat să ne trădăm conştiinţele şi să ne abandonăm cititorii“, a afirmat, în context, Turturică.

În reacţie, Digi24 tace. Simultan, împotriva lui Turturică s-au pornit la turaţie maximă motoarele intervenţiilor critice. În contraofensiva neoficială menită să apere Digi s-au strecurat săgeţi sceptice, denigratoare, sau manipulatoare ale unor foşti colegi, inclusiv de la ziare sau posturi, la care Turturică a lucrat înainte ca ele să devină trompete ale cleptocraţiei şi jertfe ale unor reorientări politice „utile“.

Toate acestea sunt alarmante la culme într-o ţară a cărei presă e castrată de penali şi corupţi.

S-au auzit diverse, în această ordine de idei. S-a afirmat, dar fără probe, că ar fi un „acoperit“. Că e un „mare bogătaş“. Că a fost omul oligarhilor, în speţă al lui SOV. Că ar face pe mironosiţa, dar nu e uşă de biserică. Şi că la mijloc ar fi o „nevinovată“ reorientare a postului Digi24 de la USR spre PNL.

Ca şi cum ar exista jurnalişti pro-democratici şi pro-europeni importanţi care să nu fi fost calificaţi drept „acoperiţi“, dacă au pricinuit dureri crapuloaselor regimuri postcomuniste. Ca şi cum ziariştii români relevanţi, care nu trăiesc în străinătate, n-au trecut mai toţi, cândva, pe la posturi aflate în proprietatea unor oligarhi. Ca şi cum ar fi cineva uşă de biserică. Ori PNL n-ar fi un partid blatist.

Inutil de subliniat că asemenea afirmaţii, de natură să stârnească ura şi invidia, să distragă atenţia, să divizeze opoziţia şi să transforme victima unei concedieri din potenţial martir al libertăţii presei, într-o figură detestabilă, sinistră, fac parte din arsenalul de instrumente şi manipulări ale fostei poliţii politice comuniste. Iar a le colporta inconştient nu mi se pare mult mai inocent decât a le inventa.

Toate acestea sunt alarmante la culme într-o ţară a cărei presă e castrată de penali şi corupţi. Ale cărei televiziuni de ştiri ar trebui să fie libere de ingerinţe politice, dar, în fapt, sunt îngenuncheate, parcă, fără drept de apel. Sunt televiziuni care, aşa cum s-a întâmplat repetat, demit jurnalişti ori le revocă invitaţiile pe bază de pretexte străvezii, sau fără indicaţie de motive. Instituţii, ai căror producători de bună-credinţă se văd frecvent chemaţi la ordine de cerberi în postura de cenzori ai puterii pesediste.

Dacă vrea să-şi apere credibilitatea şi doreşte s-o protejeze şi pe a unei prese pe care o ştie extrem de vulnerabilă, o televiziune ca Digi24 ar fi util, chiar dacă nu s-ar şti cu musca pe căciulă, să se explice persuasiv. Să lămurească, de pildă, convingător şi în detaliu, de ce, după ani de fructoasă cooperare, se desparte brusc, într-un moment de mare criză, indusă parţial de războiul hibrid rusesc, de o echipă de vădită calitate. În caz contrar, n-ar trebui să se mire dacă mulţi vor închide, dezgustaţi, televizorul.

Petre Iancu - Deutsche Welle