Dragă ţară, îţi scriu doar cu un singur gând. E timpul

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Dragă ţară, te-am înjurat de multe ori, cu voce tare sau în gând, în ultimii ani. Am zis să te ia dracu’! Să te ocupe ruşii, americanii, nemţii. Să te cucerească oricine, numai să scap de tine. Mi-am jurat, de câteva ori, că o să plec din nenorocita asta de ţară. Mi-am promis c-o să fug de aici, că o să fug unde-o să văd cu ochii. Că o să-mi iau copil, familie, tot, ca să nu mă mai lege nimic de o bucată de pământ.

Am şi râs de tine, am zis că eşti cea mai proastă ţară din lume. Că eşti înapoiată. Că eşti defectă. Că eşti bolnavă. Că eşti pierdută, că nu mai ai nicio şansă să te faci bine. Că ai să rămâi singură, la naiba să te ia de ţară! C-o să te părăsim toţi. Am zis că mai bine mă năşteam prin altă parte, la naiba, nu ştiu, oriunde, numai nu aici. Nu în ţara asta de nebuni.

Am zis multe despre tine, dragă ţară. Tu nu mi-ai răspuns niciodată. Nu mi-ai zis să mă car naibii de aici. Nu mi-ai zis că mai bine nu aş fi existat. Că te fac de râs. Că n-am putere să lupt pentru tine. Că sunt prea slabă ca să te merit, ca să merit vreo ţară. Ai tăcut. M-ai suportat aşa cum sunt. Cu slăbiciunile mele de om pierdut, de mult prea multe ori, în zbaterile lui mici, neimportante pentru tine. M-ai lăsat singură. Părea că mă ierţi. Sau că ţi-e indiferent. Sau că nici nu ştii de mine. Mă revolta mai tare tăcerea ta. Te uram, uneori.

Uite, în ultimele zile, iar am zis lucruri grele despre tine. Am spus, din nou, că sper să te ia dracu”! Să rămâi cu toţi tâmpiţii, cu preferaţii tăi. Mi-am zis că n-o să mai lupt niciodată pentru tine. Că o să-mi văd de viaţa mea, că o să te uit, că nu meriţi nimic. Am şi plâns, ştii, din cauza ta. M-am revoltat pe tot din jur. Am pomenit toţi sfinţii, de rău, cum altfel?, că am ajuns să trăiesc într-o ţară în care cei rămaşi vor să fugă oriunde în lume, iar cei plecaţi plâng sfâşiaţi de dor printre străini.

Am blestemat în gând că trăiesc într-o ţară în care nişte puşcăriaşi îmi pun viaţa pe ciornele lor şi mi-o colorează în roşu aşa cum au chef. Mi-am spus de nu ştiu câte ori că nu mai pot trăi în ţara asta în care spitalele noastre sunt sicriele noastre. În care educaţia noastră se face pe ecrane îngălbenite de nişte mafioţi. Mi-am zis că nu mai vreau să trăiesc în ţara asta în care nişte milioane de indivizi nu pricep că nu-i nimic mişto în a nu te duce la vot. Din contră, că îţi pregăteşti, aşa, singur culcuşul pe preşul celor care votează şi care te vor şi conduce.

Mi-am zis, zilele astea, că şi meseria mea, de jurnalist, e pentru idioţi. Ce rost mai are s-o fac? Doar ca să lupt, să sper aiurea în dreptate? Doar ca să văd cum nişte magistraţi, care cred şi ei în aceeaşi dreptate, sunt batjocoriţi de nişte mafioţi nenorociţi? Doar ca să văd cum nişte slugi plătite de aceiaşi mafioţi îşi spun şi ei tot jurnalişti? Nu are rost, asta mi-am zis. Mi-am tot repetat că a fost ultima oară când mi-a mai păsat de ce ţi se întâmplă. Că, până la urmă, ce datorie am eu faţă de tine? Niciuna, nu-i aşa? De ce să-mi irosesc viaţa pentru o ţară ca tine? Pentru o ţară în care nişte indivizi minusculi, nişte hoţi de bani, de gânduri, de suflete, nişte nulităţi care le-au distrus viaţa părinţilor mei, o distrug, acum, pe a mea şi se pregătesc să o distrugă şi pe a copilului meu ajung să te conducă. Ajung să îmi dicteze cum să trăiesc.

M-am întrebat din nou, în ultimele zile, de ce să îmi tot găsesc eu speranţe, putere să o iau de la capăt cu tine, dragă ţară, să lupt, să sper, să cred aiurea că-ţi va fi bine, că-mi va fi bine, de fiecare dată când năvălesc peste tine nişte borfaşi? Am zis multe despre tine, draga ţară. Am zis multe şi grele. Te-am şi înjurat ca naiba, de mi-e ruşine să mai repet chiar şi în gând. Şi-aşa, printre înjurături, nervi, printre glume proaste despre tine, trecând prin silă, lehamite, prin jurăminţi că o să te las singură cu toţi hoţii ăştia de buzunare şi de suflete, am ajuns greu în locul acela ascuns din mine, de care fug mai mereu. Fug că n-am niciodată timp pentru el. Fug că mi-e frică. Fug că mă sperie. Fug şi din laşitate de foarte multe ori. Am ajuns în locul acela simplu numit viaţa mea.

Şi mi-am adus aminte de bunica, draga de ea. Are 88 de ani. Mi-am adus aminte cum îmi povestea despre tine, dragă ţară, cum îmi povestea despre război, despre foamete, despre groaza pe care o simţea, despre oameni care au luptat, care au murit ca să te apere. Mi-am amintit cum bunica îmi povestea despre morţii ei, despre cei vii ai ei, pentru care se ruga. Mi-am amintit cât de puternică a fost bunica să lupte singură cu lumea asta, de copil. Mi-am amintit cum îmi spunea că viaţa trebuie trăită cu multă muncă, trebuie trăită cu cinste, cu tărie în suflet, cu gândul că nu e nimic din jur care să te poată doborî. Că doar tu poţi face asta, să te pui la pământ.

Mi-am amintit de părinţii ei, ai bunicii. Preot şi învăţătoare. Sfârşiţi de boli la vârste de care eu am trecut deja de ceva ani. Mi-am amintit de străbunii ei, de cum îmi povestea bunica de fratele ei, nenea Valeriu, un militar de carieră. De cum a făcut şcoală după şcoală, la fel, orfan de mamă şi de tată, cum a ajuns colonel, cum te iubea, dragă ţară, ca pe nimic altceva. Mi-am adus aminte, zilele astea în care m-a năvălit multă tristeţe, de cum îmi povestea bunica de străbunicii ei, de unchi, de veri, familii întregi de preoţi care au dus credinţa în Dumnezeu, în tine, dragă ţară, pe pământul Moldovei.

Mi-am adus aminte, în zilele astea, de toţi ai mei, de cei plecaţi de mult din lumea pe care eu o hulesc. M-am aşezat, câteva minute, lângă ei, cu pumnii strânşi, în gândurile mele, în palmele bunicii şi i-am privit în ochi. Le-am privit toate durerile, toate sacrificiile, toate lacrimile, toate bucuriile, toate speranţele, multe deşarte. Le-am privit toate neîmplinirile, toate spaimele, toate grijile. Am privit toate astea în ochii lor, le-am privit toate vieţile lor, vieţi care pe mine, probabil, m-ar fi ucis deja. I-am privit în ochi, cu mâinile mele între mâinile bunicii, aşa cum tot visez să fiu, şi-am înţeles că toate frustrările mele, toate supărările mele sunt nimic.

Am înţeles ce înseamnă să suferi cu adevărat, să lupţi cu adevărat, să nu renunţi niciodată, orice ar fi în jurul tău, oricâtă groază, oricâtă sărăcie, oricâtă umilinţă, oricâtă durere ai înghiţi. Am înţeles că, atunci când crezi că îţi este cel mai greu, că îţi e imposibil să mai faci un pas pe acelaşi drum, trebuie să lupţi şi mai mult. Am înţeles că, atunci când crezi că nu mai ai nicio şansă, trebuie să-ţi construieşti singur una. Am înţeles că nimeni, niciodată, nu poate crede în locul tău. Nu poate lupta în locul tău. Nu poate trăi în locul tău.

Şi m-am întors, apoi, dintre ai mei, la viaţa mea. Asta în care te înjur, dragă ţară. Şi te-am privit din nou. Te-am privit în ochi şi-am înţeles că exact momentul de acum este cel în care nu trebuie să te abandonez. Momentul ăsta care mi se pare atât de greu, imposibil chiar, în care văd pericolul din nou, în care mă sperie că aceiaşi nemernici se pregătesc încă o dată să te jefuiască, să te umilească, e cel în care trebuie să lupt mai mult decât oricând.

Am înţeles că nu-i timp de plâns, nu-i timp de înjurat neam după neam, nu-i timp de împărţit ţara între buni şi răi, între pesedişti şi penelişti, între noi şi ceilalţi, între proşti şi deştepţi, între antenişti şi feisbuchişti. E timp doar pentru luptat. Pentru luptat până la ultima fărâmă de energie. Pentru luptat cu toată credinţa. De luptat până ajungem cu toţii în locul acela ascuns numit vieţile noastre. Atât. 

        

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite