După chipul şi asemănarea şobolanilor golani

În aşteptarea previzibilului eşec al moţiunii de cenzură mă chinuiau varii întrebări. Omul, mi-am zis, începe, după un timp de coabitare, să semene cu propriul său câine. Dar oare naţiunile? Cui seamănă ele?

Când îşi plimba patrupedul prin capitală, Eugen Barbu semăna leit cu propriul său caniş. Dar popoarele? Se modifică ele în funcţie de fizionomia liderilor lor? Au preluat oare germanii trăsăturile Angelei Merkel, după 12 ani în care cancelara le-a stat în frunte, mimând dreapta, dar luând-o perpetuu la stânga, cu tot cu creştin-democraţia, dar şi cu restul unei Europe tot mai sfâşiate după ea?

Modul în care arată Bătrânul Continent, cu tot cu cleptocraţia română în sud-estul său, li se datorează şi tăcerilor, aparent consimţitoare, şi contradicţiilor unor politici europene care au insistat asupra experimentului aruncării în aer a naţiunilor şi democraţiilor clasice, în interesul globalizării.

În inima acestei Europe tot mai asertive, mai ferme declarativ, mai antiamericane, dar şi mai puţin recognoscibile valoric, Germania nu-şi oferă, iată, o armată funcţională, în stare să ajute la nevoie vecinii şi partenerii din NATO ameninţaţi de Moscova. Ori statul evreu. Asta, deşi Berlinul reiterează la orice ocazie că „securitatea Israelului constituie parte a raţiunii de stat a Germaniei“. Concomitent, Republica Federală ajută diplomatic Teheranul deşi teocraţia iraniană ameninţă Israelul cu genocidul.

Între inconsecvenţele ei cele mai uimitoare, UE insistă, salutar, de când se ştie, asupra drepturilor omului, naţiunilor şi minorităţilor. Dar principalele ei puteri încheie afaceri rentabile, gen North Stream 2, cu o Rusie care le încalcă brutal şi sistematic, ameninţând tocmai statele pe care conductele ei le izolează şi le scot din joc.

Înseamnă toate aceste inconsistenţe, pentru europeni moral mutilante, că ruşii înşişi, din care nu puţini s-au lăsat îngenuncheaţi cu plăcere de noul ţar, în numele înălţării Rusiei la rangul de superputere, vor sfârşi prin a arăta ca respingătorul ex-KGBist Vladimir Putin?

Din câte îmi amintesc, românii n-au ajuns să-i semene lui Ceauşescu doar pentru că Pingelică i-a chinuit un sfert veac. Au a le mulţumi, pentru acest noroc, occidentalilor şi posturilor străine, între care Europa Liberă şi Deutsche Welle, care i-au informat când riscau să se înece scufundaţi în minciună şi ficţiune. Dar şi disidenţilor, care, dacă le adăugăm şi rezistenţa încăpăţânată, dar discretă a multora, ca Babu Ursu, ori Mihai Şora, nici măcar n-au fost atât de puţini cum se crede îndeobşte.

Net mai mulţi li se opun azi lui Dragnea şi cleptocraţiei care încearcă, din răsputeri, să-i surghiunească într-un nou ceauşism. Întrucât nu vor reuşi, nu cred că românilor le va creşte mustaţă, strungăreaţă, ori negi de ministru antijustiţie, chiar dacă rămân în ţară. Şi nu emigrează interior.

Totuşi, mulţi se lasă intimidaţi, ori prostiţi de agitpropul antenist. Pe mulţi îi înspăimântă goarnele provocatoare, potrivit cărora ar trebui să ne aşteptăm la violenţe. Şi vocile care afirmă că, de vreme ce România se află pe tobogan, n-ar mai „ţine” ieşitul în stradă, care ar risca să provoace represiunea, ci doar „tactici de gherilă”.

Ar vrea ciuma roşie să fie aşa. I-ar plăcea mult să reuşească intimidarea şi să fie lăsată în pace. În cor cu liderul ei, hulitorii şi manipulatorii din subordinea cleptocraţiei îi vituperează pe adversarii politici, afurisindu-i ca „şobolani“ ai „statului paralel”, spre a-i convinge pe potenţialii protestatari, stăruind să #reziste, dar uşor de înfricoşat, să se despartă de ei şi să evite orice posibilă confruntare. În lipsă de insuficientă răspândire a adevărului, minciunile îi smintesc pe mulţi.

Cleptocraţiei nu i-au rămas în tolbă decât jandarmii, în genul celor care l-au busculat deunăzi pe Mihai Şora în Piaţa Victoriei.

Alţii, nu puţini, cred că ar fi inteligent şi profitabil să se facă frate cu oligarhia şi colportorii tv ai ficţiunii totalitare a statului paralel până vor trece puntea. UDMR, de pildă, a bătut palma cu PSD, parlamentarii maghiari acceptând, în numele unui profit concret, un troc şi oneros şi, până la urmă, perdant, ca să nu susţină o moţiune salvatoare pentru democraţie şi statul de drept. Or, poţi lustrui cât vrei sfertul tău de fruct. Dacă viermele îl înfulecă pe dinăuntru, va putrezi şi partea ta de măr.

Kelemen Hunor se crede, totuşi, deştept. După cum îmi spunea, recent, un amic şi doct şi onest, dar de stânga, „e bine să fii nu numai drept, ci şi deştept”. I-am replicat că, uneori, e bine să nu fii prea deştept. De această dată cetăţenii României ar fi bine sfătuiţi să evite excesul de inteligenţă manifestat în fiţe şi radicalisme de doi lei 8potrivit cărora toţi ar fi o apă şi-un pământ) şi să se conformeze unui imperativ moral la care se supun nu doar militanţi radical anticleptocratici, precum Mălin Bot.

Ci şi cei mai înţelepţi oameni ai naţiunii. Între care rostitori ai adevărului ca Ana Blandiana. Şi Mihai Şora. Că prezenţa la proteste a unor repere morale de statura şi anvergura spirituală a acestor „golani”, „huligani“ şi „şobolani“, îi va irita la maximum pe Göbbelşii regimului naţional-comunist resuscitat de Liviu Dragnea în beneficiu propriu, nu era greu de prezis.

Unor idealuri mai greu de întinat, oricâte ventilatoare de lături s-ar pune în acţiune şi unor oameni nu doar şcoliţi şi oneşti, ci şi creatori de opere literare şi filosofice perene, oare ce să le contrapui eficient? Analfabeţi, hoţi, paviani, ovine şi suine, precum şi ex-PRMişti incapabili s-o rupă într-o limbă europeană, dar experţi în a răsturna adevărul şi a încrucişa fauna postcomunistă cu varii specii securiste de Mangaliţa?

Cleptocraţiei nu i-au rămas în tolbă decât jandarmii, în genul celor care l-au busculat deunăzi pe Mihai Şora în Piaţa Victoriei. Precum şi săgeata celei mai pure insolenţe. Ca să iasă din încurcătură, impertinenta portavoce a unei latrine specializate în linşaje mediatice a recurs la sfruntare, întrebându-se, obraznic, „cine e acest Mihai Şora?”

Întrucât poziţia mea e leit a lui, voi chiţăi şi eu cot la cot cu alţi „şobolani“. Şi cu Mihai Şora. Cu el cred că am face bine, ca români şi ca europeni, să semănăm.

La „1 an, 5 luni şi 22 de zile de cand îi suportăm“, filosoful, pentru care politica şi morala sunt congruente, s-a explicat, lămurindu-şi protestele antiPSDiste fără să se coboare la a-i răspunde direct insolentului guiţător de la Antene.

La vârsta de 102 ani, înţeleptul participă, iarnă-vară, pe frig ori pe arşiţă, la proteste. Pentru că,“în tot acest răstimp, singura lor preocupare a fost să-şi salveze pielea, să-şi pună la adăpost averile, să înjosească, prin faptele şi vorbele lor, ideea însăşi de democraţie“.

Pentru că, „la centenar, România nu arată bine“, autorul „Sării pământului“ s-a autodeclarat, chiţăind, „o conştiinţă de cetăţean”. Şi-un „şobolan”.

Întrucât poziţia mea e leit a lui, voi chiţăi şi eu cot la cot cu alţi „şobolani“. Şi cu Mihai Şora. Cu el cred că am face bine, ca români şi ca europeni, să semănăm.

Petre M. Iancu - Deutsche Welle