După populism, o nouă năpastă - Adhocraţia - improvizaţie, bunul plac, ignorarea profesioniştilor şi a raţiunii

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
populism

Cea mai mare ameninţare internă a sistemului democratic, inclusiv în zona europeană, este considerat a fi astăzi populismul.

Căutarea principalelor teme şi elemente pe care şi le doreşte populaţia, construcţia unui program simplist pentru a fi pe placul maselor şi a culege voturi, crearea de programe în 5 puncte pentru a câştiga alegerile, nu pentru a le implementa, ulterior guvernarea cu ochii la mass media şi la sondajele de opinie – care duce la mediocraţie şi mediacraţie - nu este decât o formă de a perverti democraţia. O asemenea abordare evită fundamental ideea de a aborda o viziune a lumii pe care vrei să o creezi pentru semenii tăi, de a o descrie într-un program politic, cu resurse şi mecanisme pentru a ajunge la realizarea în realitate a viziunii prezentate şi, ulterior, convingerea unei majorităţi din concetăţenii tăi să îmbrăţişeze acea viziune şi programul tău pentru a implementa viziunea propusă.

Astăzi, o nouă năpastă se revarsă tot mai mult asupra lumii: adhocraţia. Este vorba despre o formulă de guvernare individualistă, preponderent uni-personală, mai degrabă autocratică, a unor lideri voluntari şi excesiv de puternici, cu abordări complet nedemocratice – deşi imită sau caricaturizează democraţia – care ajung nici măcar să nu mai explice, să argumenteze sau să convină deciziile cu structurile legale de conducere democratică a unei organizaţii, instituţii sau chiar a unei ţări, obligând aparatul executiv să aplice nişte reguli, nişte percepte şi decizii pentru că „aşa vreau eu” sau pentru că „aşa am spus eu”, liderul. O formă de improvizaţie absolută, de happening în conducerea unui stat care frizează impredictibilitatea, bunul plac, întâmplarea, de ce nu starea de spirit a decidentului suprem şi exclude din start birocraţia, profesioniştii, raţionalitatea, bunul simţ, nu mai vorbim despre studii de impact şi evaluarea consecinţelor unor acte de decizie. Diletantism absolut.

Preia criteriile adaptării creative, a flexibilităţii extreme şi spontaneităţii individuale dar le rezumă la acţiunea unui lider individual, favorizând excesul de voinţă şi perfecta impredictibilitate în decizii şi le transpun în politică de stat.

Conceptul de adhocraţie ca formă de organizare şi conducere flexibilă, adaptabilă, informală a unei organizaţii, care presupune creativitate, adaptare şi flexibilitate, în acelaşi timp eficienţă şi reacţie imediată la evoluţiile de mediu şi de context, a fost introdus de către Warren Bennis în cartea sa din 1968 Societatea Temporară, fiind popularizat de Alvin Toffler în Şocul Viitorului şi e folosit pe scară largă astăzi în organizaţii şi structuri online, cu precădere după apariţia social media. El a fost definit şi dezvoltat în spaţiul academic de către Henry Mintzberg. Fireşte că adhocraţia aplicată, pe care o vedem astăzi tot mai mult profesată de unii lideri politici şi de stat, nu are nimic de a face - decât fasonul şi maniera de abordare - cu adhocraţia teoretizată în Şocul viitorului.

De ce s-a transformat adhocraţia în ameninţare la adresa sistemului democratic şi tinde să ocupe repede prima poziţie în rândul ameninţărilor care sunt menite să distrugă democraţia liberală? Pentru că preia criteriile adaptării creative, a flexibilităţii extreme şi spontaneităţii individuale dar le rezumă la acţiunea unui lider individual, favorizând excesul de voinţă şi perfecta impredictibilitate în decizii şi le transpun în politică de stat, uneori în politici care afectează un număr mare de oameni şi influenţează crucial politica externă şi relaţiile internaţionale, dacă liderul respectiv ajunge să aibă influenţă la acest nivel. Rezultatul poate fi dezastruos.

Principala caracteristică a democraţiei este inclusivitatea, capacitatea ca deciziile să fie cunoscute, explicate, acceptate şi susţinute de o largă majoritate de oameni, conştient, cu cunoaşterea deplină a consecinţelor acestora. Acest tip de echilibru şi mecanism de susţinere a deciziilor pe care-l realizează birocraţia şi traseele funcţional-instituţionale în societăţile democratice, împreună cu mecanismele de filtrare a ideilor şi prezentare a impactului, consecinţelor şi efectelor secundare negative a unei idei sau acţiuni, permit decizii luate în cunoştinţă de cauză, pe baza evaluărilor profesioniste nepartizane, prin alegere raţională cu considerarea deplină a opţiunilor şi alternativelor oferite de un aparat care are înmagazinată experienţa şi memoria acţiunilor trecute şi cunoaşterea pentru estimarea rezultatelor viitoare a oricărei decizii propuse. Or tocmai această caracteristică a democraţiei, care a creat avantaje de evitare a conflictelor interne şi asumare la nivelul întregii organizaţii sau stat a unei decizii, este eludată de adhocraţia individualistă, de voluntarism şi improvizaţia în conducere, de întâmplare şi umori de moment ale unor lideri.

Cui foloseşte adhocraţia? Revizioniştilor, contestatarilor regulilor internaţionale, pescuitorilor în ape tulburi, celor care doresc să rupă alianţe şi constructe internaţionale solide.

Efectele adhocraţiei astăzi, mai ales la nivel internaţional, sunt din cele mai nefaste: ruperi de alianţe, schimbări de contexte peste noapte, imprevizibilitate, întoarceri la 180 de grade a politicilor, generarea de tensiuni, divergenţe, conflicte şi chiar război, impact dezastruos asupra structurii şi fibre societale dar şi a constructelor statale şi instituţionale, guvernare prin şocuri, fără susţinere populară şi publică, ignorarea criticilor – şi, de ce nu, tentaţia liniştirii, a suprimării acestor voci critice – distrugerea societăţii şi introducerea stresului major intern şi extern, izolare, excepţionalism şi respingere la nivelul partenerilor şi aliaţilor trădaţi, nerespectarea regulilor de dragul de a face pe plac liderului voluntar şi practicant al adhocraţiei. O lume haotică, anarhică, în care regula bunului plac a liderilor este egală cu decizia oscilării între pace şi război în orice moment, o lume în care e tot mai valabilă povaţa potrivit căreia când doi elefanţi se luptă sau se iubesc toate animalele mai mici care le sunt în preajmă sunt strivite iar iarba este distrusă sub încleştarea lor.

Cui foloseşte adhocraţia? Revizioniştilor, contestatarilor regulilor internaţionale, pescuitorilor în ape tulburi, celor care doresc să rupă alianţe şi constructe internaţionale solide, perene, bazate pe reguli, celor care profită din stârnirea divergenţelor şi declanşarea conflictelor şi războaielor în sânul societăţilor democratice şi între statele democratice. O realitate care ar trebui să determine deopotrivă maturitate şi ceva mai multă reţinere, dar şi sancţionarea manifestărilor de adhocraţie la nivel global, dar şi la noi acasă.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite