„Ea”, „asta mică”, era în America

„Eu” cel responsabil devine, odată luat la bani mărunţi, „noi”, cei laolaltă declaraţi impersonal, care vrem binele ţării, un uriaş angajator, o lume colorată pentru un buget de stat alb-negru. „noi” se sparge în două: e compus din „eu”, „ăl mijlociu”, care îi spune celui „mare” că „ea”, adică dna Ministru, „era în America şi nu avea cum să ştie astea”.

O să fie un articol care colcăie de sofisme, veţi spune, de mici ironii care, dacă nu şi-ar avea locul într-un spaţiu editorial, ar putea să fie o băşcălie pe cinste. Nu mai mare decât cea crescută în cadrul discuţiei oficiale dintre preşedintele Traian Băsescu, premierul Victor Ponta şi ministrul de Finanţe, Ioana Petrescu, privind promulgarea proiectului legislativ de reducere a CAS-ului.

S-a făcut o gâlceavă notorie pe marginea dialogului. S-au suspectat şi validat incompetenţe, disensiuni, intoleranţe, lipsa unor responsabilităţi pe care le puteti ierarhiza, după propria poftă, de la cele faţă de propria persoană (drăgălaş asumată drept ministerială), până la cele faţă de superiori ori faţă de ţară. Dacă hilarul nu se manifestă decât în cotele unui sublim grotesc, cu Pedigree parlamentar, atunci ar trebui să privim încă o data la cercurile politice concentrice, la felul în care superiorul se opreşte la prima dreaptă.

Analizaţi puţin limbajul non-verbal, îngăduinţa cu care dna ministru cere tacit aprobarea premierului pentru a expune orice pretins argument, îndată ce îi sunt cerute exemplificări, studii de caz concrete. Gândiţi-vă la felul în care argumentarea, în orice discurs pe care publicul larg îl catalogheză drept politic, dar pe care ei ar trebui să îl privească drept unul decizional, responsabil, înseamnă nararea unor convingeri personale, valorice, pastişate după un ton profetic şi totodată mimat cu multă voinţă de putere.

„Eu”, cel responsabil, devine, odată luat la bani mărunţi, „noi”, cei laolaltă declaraţi impersonal, care vrem „binele ţării”, un uriaş „angajator”, „dezvoltarea mediului de afaceri”, o lume colorată pentru un buget de stat alb-negru. Lăudabil. Şi cu toate astea, „noi” se sparge în două: e compus din „eu”, ăl mijlociu, care îi spune celui „Mare” că „ea”, adică dna Ministru, „era în America şi nu avea cum să ştie astea”.

Astea sunt precedentele, lucrurile nelipsite, după canoanele tradiţionale, dintr-o analiză de riscuri. După privirea de îngăduinţă, după privarea de argumente, după felul în care politica românească se face „la toamnă”, când şansa corigenţelor stă într-un nou mandat, primit cu bucurie de toţi, „ea”, asta mica, era în America pe vremea în care ţara ei se clătina. Şi problema nu e că era la studii, cum s-ar zice, ci faptul că odată unsă, a rămas complet indiferentă la riscul unor măsuri similare cu cele pe care le doreşte şi nutreşte alături de colegii de echipă. Există şi versiunea în care asemenea constructe îi păreau complet irelevante în realizarea unui proiect decizional. Cu toate acestea....

Eu scriu rar despre micile vâltori politice, şi de fiecare data, impersonal, strict principial. Cred că sunt primele rânduri, pe care mi-am făgăduit că le voi aşterne în puţine cuvinte, ca să nu mă ostracizez singură apoi, în care am de spus două vorbe, trei prostii, dar foarte clare.

1.      Uneori ai sentimentul că tocmai din pricina faptului că ierarhiile politice sunt fluide şi schimbătoare, oamenii nu investesc nimic într-o ierarhie provizorie, nici măcar voinţa de putere. „Dvs vreţi argumente, noi vă spunem că se poate”. Cam asta e formula replay-ului politic autohton.

2.      Asta mică e şi ea, dna ministru. La o adică, dle premier, „ea” are nume, prenume, o funcţie, un mandat şi o responsabilitate. Şi chiar dacă îi ador foile din poală, peste care mai trage o privire - ceea ce e perfect normal, dacă ar fi completely helpfull, ca să fim politically correct,  nimeni de acolo nu pricepe ce este un argument, care e diferenţa dintre un argument şi o explicaţie, când un argument presupune exemplificări, când micile dvs sofisme sunt plictisuri de frondă prin care vă reamintiţi culoarea politică şi „programul” pe puncte.

În campanie pe puncte, aici pe poveşti.

Deseori, eu, cetăţeanul de rând, am impresia că de când v-a stăpânit fashion-ul discursiv de a da publicului speech-uri scrise de alţii, mai cu seamă consilieri, aţi uitat să gândiţi. Cam aşa se întâmplă în schimbul de roluri şi responsabilităţi pe care îl afişaţi în diferite conjuncturi decizionale, cum a fost cea de zilele acestea.

3.      „Deci-ul” repetat şi concluziv al dnei ministru mă sperie. Cu toate acestea, el ar fi unul pe care am putea să îl trecem cu vederea, ca şi bâlba de investiţii de conjugări, dacă şi numai dacă ar fi formulat şi domnia sa un argument pertinent şi susţinut prin exemplificări. Pe de altă parte, cred că indiferent de cât de tânăr e un ministru, ar trebui lăsat să gândească şi să se afirme. Dar mă uitam la scena filmată şi parcă vedeam o şedintă cu părinţii la care „ăl mic” cere aprobarea vizuală a „celui mare” sau strigătul de ajutor.

Cred că atitudinea „ei”, să îl citim pe dl premier, e încurajată chiar de felul în care, implicit, a pus-o deoparte: „nu era aici, nu avea de unde să ştie”….

Dincolo de amuzamentul haute couture semnalat de comicul de situaţie şi, pe alocuri, de limbaj, aţi putea, vă rog, să gândiţi critic şi argumentativ, măcar o data, fără să aduceţi aminte, ca într-o clasă politică problematică şi corigentă, că unele lucruri se mai rezolvă „la toamnă”? Nu de alta, dar nici noi nu avem cum să ştim dacă procedaţi şi altfel, de vreme ce doar atât ne daţi.

Cât timp dvs vă gândiţi la lucruri mari, din toamna altui an, din fericire unul viitor, noi, ăştia mici, eram la TV. Şi nu avem de unde să ştim că vreodată aţi putea vorbi şi altfel. Adică, aţi putea gândi.

Deci, vorba zilei, investiţi puţin în gândirea voastră, luându-vă ierarhiile în serios funcţional, nu prin acte de sumisiune.