Educaţia digitală nu trebuie să fie un privilegiu!

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

În ultimele săptămâni, sistemul de educaţie a fost împins spre o digitalizare de prea mult timp aşteptată. Profesorii, elevii, orele de curs, materialele adiţionale, temele, îndrumarea şcolară şi discuţiile şi-au găsit noi modalităţi de exprimare, în timp ce aplicaţii circumscrise deseori comunicării au devenit instrumente de lucru.

Cu toate acestea, aşa cum a recunoscut recent Ministerul Educaţiei, peste 250.000 de elevi nu au astăzi acces la infrastructura necesară pentru educaţia digitală, chiar dacă aceasta a devenit peste noapte obligatorie.

Transformarea digitală a educaţiei este însă una semnificativă şi, chiar dacă impactul sau forma precisă pe care o va îmbrăca sunt dificil de anticipat, este clar că reluarea activităţii fizice în grădiniţe, şcoli şi universităţi se va face în anumite condiţii care vor impune continuarea folosirii instrumentelor digitale. Mulţi comentatori au apreciat potenţialul transformator al acestei perioade în special în ceea ce priveşte dimensiunea administrativă –, gestionarea online a întregului lanţ de proceduri birocratice fiind, fără îndoială, un rezultat indirect cu potenţial benefic.

Dar entuziasmul faţă de soluţiile online trebuie însoţit de o analiză atentă a modului în care acestea sunt integrate, precum şi  de o identificare precisă a problemelor pe care le induc sau le exacerbează. Există multe provocări care trebuie înţelese la timp, în mod special în ceea ce înseamnă integrarea soluţiilor digitale pe zona de educaţie, pentru a putea genera efecte pozitive pe termen lung. Din postura de cadru didactic, de europarlamentar interesat de politici de educaţie, dar şi de atent analist al fenomenului, propun o serie de teme de reflecţie şi de soluţii pentru digitalizarea educaţiei.

NEVOIA DE ADAPTARE. Avem de a face cu o problemă serioasă a adaptării conţinutului şi metodelor de predare la specificul interacţiunilor de la distanţă. Este evident că nu toate sistemele educaţionale au fost pregătite pentru şocul epidemiei. În condiţiile în care activitatea online va deveni o prezenţă cel puţin recurentă în educaţie, această adaptare pedagogică şi metodologică trebuie să se producă. În lipsa unui conţinut educaţional online, a unor profesori pregătiţi să îşi realizeze în aceste condiţii meseria şi, nu în ultimul rând, a unei dotări cu materiale adaptate, raportările despre orele ţinute la distanţă rămân exclusiv statistici. De aceea, este util ca anumite proiecte demarate cu mult timp în urmă privind formarea profesorilor să devină o normă şi să beneficieze de suportul necesar.

COMPETENŢE, NU DOAR CUNOŞTINŢE. Trebuie să avem în vedere că digitalizarea educaţiei nu reprezintă exclusiv doar comunicarea unor seturi de elemente necesare unui viitor loc de muncă. Educaţia presupune şi transmiterea de norme şi valori, formarea gândirii critice şi educarea viitorilor cetăţeni digitali ai Uniunii Europene. Aşa cum o arată şi datele unui studiu recent al Fundaţiei SOLIDAR, digitalizarea procesului educaţional nu presupune exclusiv investiţia în infrastructura materială şi în programa educaţională. Ea trebuie să aibă în centru crearea de competenţe civice şi interculturale, în cadrul procesului de învăţare continuă (un alt obiectiv major al oricărui proces de digitalizare), alături de creşterea capacităţii de gândire critică şi a competenţelor digitale.

LUPTA CU INEGALITĂŢILE. Este cea mai importantă provocare a acestei perioade. În acest moment, fără măsuri proactive de echilibrare a situaţiei, educaţia digitală DISCRIMINEAZĂ, în loc să fie o soluţie integratoare. Dezbaterile despre digitalizarea educaţiei sunt accentuate de problemele majore cu care se confruntă structural sistemul educaţional din România. Problema inegalităţilor marcante, ilustrată printre altele de ratele mari de abandon şi eşec şcolar, au fost ignorate constant de sistemul educaţional. Interesant este că de fiecare dată când s-a pus problema creşterii fondurilor alocate educaţiei, dreapta politică a preferat să considere această zonă un cost bugetar care nu era necesar.

Aşa cum o arată şi un studiu recent realizat de Bogdan Florian şi Sebastian Ţoc de la SNSPA, sistemul educaţional românesc este divizat între spaţiul urban mare şi cel rural - unde elevii obţin, în medie, note mai mici la Evaluarea Naţională, abandonează şcoala în proporţie mai mare decât colegii lor, nu promovează examenul de bacalaureat şi nu urmează cursurile unei universităţi, într-o proporţie net mai mare decât în mediul urban. Cu rezultatul concret al celui mai mic număr de absolvenţi de facultate în rândul populaţiei tinere din Uniunea Europeană, o realitate care condamnă România la un model de dezvoltare bazat pe muncă ieftină şi ne- sau semi-calificată, model extrem de vulnerabil la crizele economice.

Acelaşi document arată că nu mai puţin de 37,9% dintre copiii sub 16 ani şi 37,4% dintre tinerii cu vârste cuprinse între 16-24 ani sunt expuşi riscului de sărăcie sau excluziune socială, situaţie răspândită mai ales în cazul persoanelor cu un nivel scăzut de şcolaritate: aproape 55% dintre persoanele care au absolvit doar şcoala gimnazială sunt expuse, conform datelor Eurostat citate de cei doi cercetători, sărăciei sau excluziunii sociale, cu o pondere semnificativă în spaţiul rural.

Avem, cu alte cuvinte, un sistem educaţional în care egalitatea de şanse este departe de a fi o realitate, iar tranziţia la educaţia digitală riscă să adâncească falia care desparte o Românie afluentă, a mediului urban mare şi a „şcolilor bune” de restul unităţilor de învăţământ, unde digitalizarea rămâne un deziderat distant în condiţiile unor probleme de infrastructură nedemne de secolul XXI - acelaşi studiul arătând grave probleme privind infrastructura şcolară.

În aceste condiţii, absenţa unui plan real şi coerent privind digitalizarea educaţiei riscă să condamne un număr semnificativ de tineri la lipsa unui viitor pus oricum sub semnul întrebării de un guvern incapabil să adopte măsurile de care România are nevoie pentru a se redresa economic.

Totodată, digitalizarea este imposibilă în absenţa unei baze materiale care să poată fi extinsă la nivel naţional – fără tablete ori calculatoare pentru profesori şi elevi, educaţia digitală devine, în mod efectiv, un alt factor de segregare. Cu atât mai grav este că aceste lucruri sunt prevăzute de legi votate recent de Parlamentul României şi blocate în sertarele politice ale decidenţilor.

Mai mult decât atât, există şi o serie de programe cu finanţare europeană care pot să ajute la procesul de digitalizare şi care trebuie sprijinite pentru a ajunge la maturitate într-un ritm accelerat precum: platforma educaţională - Wireless Campus (în valoare de 45 milioane de euro), platforma digitală cu resurse educaţionale deschise - Edulib (în valoare de 49 de milioane de euro), proiectul curriculum relevant, educaţie deschisă pentru toţi – CRED (în valoare de 42 de milioane de euro) sau sistemul informatic de management al şcolarităţii – SIMS (în valoare de 48 de milioane de euro).

Din acest motiv, alături de reprezentanţi ai societăţii civile, cadre didactice, antreprenori din domeniul digital şi personalităţi publice, am decis să realizăm un proiect care se adresează tocmai acestei probleme: crearea primei tablete educaţionale din România, menită a fi distribuită copiilor şi cadrelor didactice care nu îşi permit aceste instrumente. Tableta ar trebui să fie primul instrument educaţional ce poate fi folosit pe scară largă, la costuri scăzute, cu o aplicabilitate eficientă şi adaptată aplicaţiilor şi nevoilor educaţionale. Cuprinzând materiale educaţionale adaptate învăţământului digital, platforma reprezintă un prim pas către redresarea acestor inegalităţi majore şi în creştere, care afectează sistemul educaţional din România.

Susţinerea şi dezvoltarea acestui proiect au capacitatea de a stimula dezvoltarea educaţiei în zonele defavorizate şi de a da un conţinut efectiv principiului egalităţii de şanse în epoca digitală. Ne propunem astfel ca într-un prim proiect social pilot să ajungem la circa 500 de elevi, dar perspectivele de dezvoltare sunt pozitive.

Acest prim pas este un mesaj puternic că se poate dezvolta o soluţie locală adaptată nevoilor noastre. Ştim însă la fel de bine că pentru extindere sa este nevoie de reforme structurale ce nu pot fi adoptate şi implementate imediat, în lipsa unui angajament politic pluri-partizan, bugetar şi social susţinut. Dar cred, alături de partenerii noştri, că trebuie să contribuim cu toţii ca să evităm transformarea României într-o societate în care educaţia devine un privilegiu. Iar platforma pe care o construim, şi care are nevoie de un sprijin cât mai consistent, este contribuţia noastră la această luptă şi un prim pas către crearea unui viitor pentru copiii şi profesorii uitaţi ai României. Pe 12 mai, vom anunţa primele detalii despre acest proiect, în cadrul conferinţei online (cum altfel?) Educaţia digitală în Europa la care vor participa reprezentanţi din diferite medii atât din România, cât şi din Uniunea Europeană.

România are ocazia, prin această iniţiativă, să devină un lider regional în materie de educaţie digitală, mai ales dacă soluţiile sunt implementate cu rapiditate şi sunt bine gândite. Primul pas l-am făcut la nivel european atât prin apelul semnat de zeci de europarlamentari din diferite grupuri politice şi state membre pentru acces la educaţia digitală (www.change.org/EducationForAll), cât şi prin faptul că am fost desemnat raportor al Comisiei de Educaţie din Parlamentul European pentru structurarea politicilor europene privind educaţia digitală. Acest rol poate permite României să participe la modelarea acestei discuţii în context european. Modul cum vom construi, împreună, în Uniunea Europeană, dar mai ales în România, realitatea educaţiei digitale va influenţa decisiv viitorul generaţiilor tinere.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite