Elena Vasilescu şi Olguţa Udrea sau viceversa

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

„Deci, după ce au văzut securiştii că nu merge… pentru că nu am decât informaţii date de slugile de presă ale sistemului până acum…“ / „…Un securist mititel… Prindeţi viteză că are Cioloş nevoie de un argat acolo!“.

Am alăturat două pasaje extrase din cele mai recente postări produse de două figuri feminine „emblematice“ pentru partidele care au asigurat guvernarea României în ultimii ani. Te frapează similitudinea limbajului folosit, „securiştii“, respectiv apelativul de „slugă“ sau „argat“ atribuit altcuiva.

Coincidenţele devin de-a dreptul şocante când urmăreşti traiectoria politică a celor două. Au debutat în politică la vârste „fragede“, în alte formaţiuni politice decât cele în care s-au consacrat. De origini modeste din punct de vedere material, şi-au făcut un ideal din parvenire, ideal manifestat inclusiv prin afişarea de ţinute extravagante, de multe ori de un gust discutabil sau total inadecvate. Din nevoia de afişare a unei „ţinute“ intelectuale atât de la modă printre „ciocoii vechi sau noi“, şi-au tapetat CV-ul cu studii surogat fie pe la fabrici de diplome, fie cu doctorate mustind a plagiat, patalamale de hârtie purtând aceeaşi patină de strident precum vuittoanele sau pantofii cu pinteni. Coincidenţă sau poate nu, ambele au avut câte un „tutore“, Băsescu şi Vadim, nu foarte diferiţi ca esenţă, care le-a asigurat lansarea în politica mare.

Nevoia de consacrare şi de confirmare a puterii a căpătat forme groteşti prin înconjurarea amândurora cu o adevărată „curte“, în care criteriul suprem de apreciere este supunerea oarbă, adulaţia şi obedienţa.

Deşi în tabere politice aparent opuse, sunt convins că „novicea“ a admirat-o în taină şi a avut-o ca model pe vedeta consacrată a politicii din urmă cu ani. Aplicând principiul în care chiar ar merita un doctorat – „când eşti mic sari la gâtul celor mari“ -, olteanca dezvoltase o adevărată obsesie în a-şi critica idolul de taină. Manevra a avut efect, totul culminând cu momentul în care una a dat-o în judecată pe cealaltă după ce aceasta din urmă a afirmat că ar exista o legătură între arestarea primarului Craiovei, Antonie Solomon, şi faptul că „firmele Elenei Udrea“ care lucrau în Craiova nu au mai primit contracte.

Nevoia de consacrare şi de confirmare a puterii a căpătat forme groteşti prin înconjurarea amândurora cu o adevărată „curte“, în care criteriul suprem de apreciere este supunerea oarbă, adulaţia şi obedienţa, în schimb curtenii primind favoruri, afaceri, slujbe grase şi dregătorii de tot felul. Cum subconştientului nu-i poţi dicta, alături de nevoia de adulatori, personajele au dezvoltat în contrapondere o adevărată repulsie faţă de oamenii cu coloană vertebrală şi cei care şi-au clădit cariera prin muncă şi minte. Reacţia agresivă aproape identică avută faţă de doi europarlamentari, colegi de partid, care au îndrăznit să iasă din rând, Sorin Moisa şi Cristian Preda, şochează prin imaginea în oglindă aproape perfectă.

Că una este acum la zenit, iar cealaltă străluceşte palid dintr-un binemeritat apus, nu înseamnă că nu vor împărtăşi aceeaşi soartă.

Ca nu cumva să fie ceva în cariera politică diferit, şi una, şi alta au fost înnobilate nu de vreo sabie atingându-le umărul, ci cu cătuşele DNA purtate la încheietură, calitate care are darul mai degrabă de a le martiriza în ochii celor care nu realizează că privitul în exces la anumite posturi tv dăunează grav sănătăţii. Mintale.

Că una este acum la zenit, iar cealaltă străluceşte palid dintr-un binemeritat apus, nu înseamnă că nu vor împărtăşi aceeaşi soartă. Uitându-te la zbaterile, angoasele, eşecurile din viaţa personală şi frustrările lor, nu poţi să concluzionezi decât că sub poleială se ascunde doar o mare nefericire. Şi că ambele sunt doar faţete ale monedei calpe care este politica românească de până acum. Cei care au răbdare şi sănătate, le vor întâlni la vreun colţ de stradă peste ani, „…şoptind mereu, cu un glas blajin, acelaşi cuvânt: «Viceversa!… da, viceversa!»… – cuvânt vag ca şi vagul vastei mări, care sub faţa-i fără creţ, ascunde-n tainicele-i adâncuri stâncoase cine ştie câte corăbii, zdrobite înainte de a fi ajuns la liman, de-a pururi pierdute!“. Vorba lui Caragiale.

Vai lor, dar vai nouă!

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite