Eminescu trăieşte prin noi

Azi, 15 ianuarie, trecând prin Piaţa Unirii din Bucureşti, m-am uitat la stâlpii care au ţinut, de-a lungul anilor, banere cu Ziua Jandarmeriei, Ziua Ţiganilor, Ziua Internaţională a Apei etc. Eram curios să văd banerul pus de Primărie, sau de Ministerul Culturii, care anunţa Ziua Culturii Naţionale sau, mai popular, Ziua Eminescu. În anii trecuţi nu am văzut nimic, dar am zis că poate noul Guvern este altfel.

Vechile Guverne au fost rele, ca dovadă că au şi fost răsturnate de „popor”, Ministerul Culturii a fost sub controlul UDMR, vechea administraţie locală a fost coruptă şi incapabilă, deci a fost oarecum firesc ca Eminescu să fie ignorat.

Când o să-l întâlnim pe Eminescu pe stradă?

Dar anul acesta chiar nu înţeleg de ce nu am vazut mash-uri cu Eminescu, banere care să anunţe evenimentul încă de acum o săptămână, steaguri tricolore, scene în pieţe publice de unde să răsune Eminescu, care alegorice cu simboluri eminesciene, concursuri de coafuri, de vestimentaţie, de mustăţi ca ale lui Eminescu, declaraţii de dragoste în public cu versuri eminesciene, şi orice alte năzbâtii care să ni-l aducă pe Eminescu aproape, altceva decât coroane de flori şi colivă în cimitirul Bellu.

Toate acestea ar fi costat atât de puţin, dar ar fi însemnat atât de mult pentru miile de anonimi care s-ar fi întâmplat să treacă pe acolo, să facă o poză cu mobilul şi s-o pună pe facebook.

Ziua când Baiazid a mers la braţ cu Mircea

„Eminescu trăieşte prin noi” a fost un eveniment pe care l-am organizat în 15 ianuarie 2010, în Piaţa Universităţii, împreună cu câţiva prieteni. A fost o joacă, dar am vrut să verificăm şi apetenţa oamenilor obişnuiţi pentru un eveniment stradal Eminescu.

Un pupitru, pe care l-am aşezat pe marginea fântânii de la Arhitectură, cu poza lui Eminescu în faţă, un microfon cu o staţie de amplificare şi câteva foi cu poezii de Eminescu, din cele clasice – asta a fost tot ce am adus de acasă.

Trecătorii erau invitaţi să recite la microfon o poezie de Eminescu, din cele scrise, sau oricare alta. Nu a durat mult şi s-a făcut coadă: oameni cu sau fără treabă, tineri, copii, bătrâni, hipsteri, tot amalgamul străzii s-a oprit din mers ca să recite Eminescu!

Ba chiar pe roluri. La un moment dat, două doamne s-au apropiat de mine, neştiind că sunt organizatorul: „Bună ziua, eu sunt Mircea şi dumneaei este Baiazid. Vrem să recităm Scrisoarea a treia şi căutăm un povestitor. Doriţi să recitaţi cu noi?”.

Vă întreb pe dumneavoastră, care citiţi acum: i-aţi fi refuzat pe Mircea şi pe Baiazid?