Este PSD-ul fără Dragnea mai periculos?

Viorica Dăncilă PSD - FOTO Inquam Photos Adriana Neagoe

Da, pentru că este mai imprevizibil. Nu în sensul în care obiectivele nu sunt cunoscute (pentru că ele sunt foarte bine ştiute), ci pentru că mijloacele prin care acestea vor fi îndeplinite s-au diversificat şi adaptat.

Aşa cum spun oamenii din partid, premierul Dăncilă vine acum cu „deciziile în plic“. Dacă în perioada de supremaţie a lui Liviu Dragnea centrul de putere era clar conturat („grupul de la Scroviştea“), acum există o uşoară dezorientare internă a PSD-ului, pe care mulţi însă au văzut-o mai gravă decât este în realitate.

Rezultatele alegerilor europarlamentare i-au aruncat pe unii lideri ai opoziţiei pe culmile euforiei, însă perioada imediat următoare i-a prăbuşit violent de solul arid al realismului. Sigur, eliminarea din peisaj al lui Liviu Dragnea a afectat partidul (pe termen scurt şi/sau mediu, pentru că pe viitor s-ar putea să îi fi făcut un bine) în primul rând prin crearea unui vid de putere. Un partid clientelar şi de dimensiunea PSD-ului nu poate să fie ţinut sub control decât de o mână forte, orice altă abordare fiind sortită eşecului.

Aşadar, vreme de aproape de 3 ani, cel mai mare partid din România a fost ţinut din scurt de Liviu Dragnea şi complicii săi, iar direcţia acestuia şi a membrilor s-a hotărât la o masă rotundă, unde Dragnea, Vâlcov şi consilierii israelieni ţeseau diverse strategii menite să le eternizeze puterea şi influenţa.

Deodată, „grupul băieţilor isteţi“ s-a evaporat, iar PSD-ul a pierdut alegerile europarlamentare şi bătălia pentru referendum. Situaţia a creat un şoc în rândul oamenilor de partid, undele aruncându-i pe unii din eşalonul întâi în decor şi propulsându-i pe cei din eşaloanele inferioare din nou în faţă.

Rezultatele alegerilor europarlamentare i-au aruncat pe unii lideri ai opoziţiei pe culmile euforiei, însă perioada imediat următoare i-a prăbuşit violent de solul arid al realismului.

A urmat apoi o tiradă de discursuri pioase despre votul sfânt al cetăţenilor, democraţie, valori europene şi „schimbarea la faţă“. Multă lume a considerat că liderii PSD-ului au înţeles, în sfârşit, cât de toxic era Dragnea şi că traiectoria desenată de acesta ducea către prăpastia istoriei. Exact asta a sperat şi noul establishment al PSD-ului pentru o gură de oxigen.

Societatea civilă s-a retras, după cum era şi normal, într-o scurtă vacanţă, în timp ce aşa zisa opoziţie a început să se calce mai abitir pe picioare, ameţită fiind de iluzia preluării puterii şi îngrozită de ideea împărţirii acesteia. Prin urmare, Partidul Social-Democrat a putut să îşi tranşeze în mare parte disputele interne, să cauterizeze rănile vizibile şi să câştige toate bătăliile care au urmat.

S-a clamat, prosteşte şi cu o periculoasă doză de naivitate, sfârşitul iminent al Partidului Social-Democrat după alegerile din 26 mai. Sub acoperişul cifrelor care au arătat mult mai îngrozitor pentru PSD decât s-a sperat, diverşi indivizi s-au grăbit să anunţe că timpul PSD-ului a trecut şi că ne îndreptăm către o reconfigurare a spectrului politic românesc.

Nu ştiu dacă am ratat eu ceva, dar lucrurile, în momentul de faţă, arată cam aşa. Coaliţia de guvernare a rămas la locul ei (chiar dacă ALDE nu a atins pragul la europarlamentare), depăşind fără prea mari emoţii o moţiune de cenzură, majoritatea parlamentară a trecut cu brio testele (şefia Camerei Deputaţilor, Avocatul Poporului, legea pensiilor), iar ceea ce numim „opoziţie“ s-a stins uşor-uşor, consumată fiind şi de disputele interne hrănite de egolatria politicienilor români (vezi disensiunile dintre Barna şi Cioloş sau disputa dintre Orban şi Rareş Bogdan).

Aşa arată o perioadă de timp care consemnează capătul de linie pentru PSD? Desigur, întrebarea este una retorică. Deşi populaţia şi-a făcut datoria şi a ieşit în număr mare la vot, componenta politică care se declară împotriva guvernării PSD-ALDE nu e în stare să facă nimic, doar să spargă cărămizi false în piepturile lor umflate artificial (vă mai amintiţi când liderii opoziţiei au strigat în cor că l-au demis pe Dragnea de la şefia Camerei Deputaţilor? Cam asta e nivelul şi acum) şi să îşi pregătească viitorul politic personal (probabil deja Iohannis şi-a câştigat al doilea mandat aşa că poate sta din nou liniştit).

Îngrijorător este că PNL şi USR+, principalele partide din opoziţie, au eşuat să confirme. PSD-ul a încasat-o serios, dar doar din partea oamenilor. În rest n-au avut prea mari bătăi de cap.

Marele neajuns de acum este că, paradoxal, nu mai există un Liviu Dragnea. Existenţa unui astfel de personaj simplifica (ironic, nu?) într-o oarecare măsură lucrurile. Ştiai care îţi este inamicul, erai conştient de ceea ce îşi doreşte şi cum operează. Duşmanul avea un chip clar conturat şi puteai să iei măsuri în funcţie de profilul acestuia.

Acum centrul de greutate s-a schimbat, iar nucleul puterii s-a diversificat. Factorii de decizie sunt mai mulţi şi operează pe ascuns. Au văzut ce a făcut Dragnea şi se feresc s-o mai facă, dar se folosesc din plin de atrocităţile comise de acesta pentru a-şi face noi aliaţi (credeţi că Secţia Specială operează de capul ei şi fără a cere nimic în schimb?).

De aceea, pentru cei care şi-au imaginat că Dragnea este unicul rău, peisajul de acum se anunţă mai întunecat. Pe de-o parte pentru că există o impresie generală că pericolul principal a trecut şi că întâmplările cu caracter catastrofic au fost evitate, iar pe de altă parte pentru că PSD-ul acţionează foarte eficient, în timp ce forţa opoziţiei, şi aşa apatică, se risipeşte pe ţinte false.

Atenţie la „noul“ PSD. Este mai imprevizibil, dornic de răzbunare şi are deja o bună parte din drum pavată de Liviu Dragnea.

Baronii au fost aduşi de partea partidului prin schimbarea legii electorale şi prin modificările aduse Codului Administrativ, iar bazinul de votanţi PSD a fost întărit prin legea pensiilor. Mai rămâne tranşarea unor funcţii de conducere interne, iar apoi totul o să devină şi mai organizat.

Prezidenţialele nu reprezintă o miză reală pentru social-democraţi, însă localele cu siguranţă da. De acolo izvorăşte întreaga putere a acestui partid clientelar cu tente mafiotice. Aceea este o bătălie la care opoziţia trebuie să se prezinte exemplar dacă se doreşte cu adevărat stoparea PSD-ului.

Între timp, dovada că apele s-au mai calmat în interiorul PSD-ului (rapid şi fără turbulenţe majore) este înfiinţarea Comisiei pentru anchetarea alegerilor din 26 mai. Cam atât a fost cu „respectarea votului cetăţenilor“, s-a trecut la anchete, pentru că aşa lucrează guvernările cu accente totalitariste (vezi Turcia şi Moldova). Vocea populaţiei trebuie ascultată doar când repetă ceea ce spune puterea.

Preşedintele Comisiei este Olguţa Vasilescu, iar membri sunt Iordache, Şerban Nicolae, „mitralieră“ Rădulescu şi Nicolicea. Personaje abominabile şi nefrecventabile. Dar ce ne arată această componenţă? Ne arată ceea ce face PSD-ul atât de puternic: unitatea pentru putere.

Ok, s-a încheiat o etapă cu Dragnea, unii au fost cu el până la final, alţii s-au dezis de el. Au existat conturi de reglat, dar totul s-a desfăşurat cu celeritate şi cu ochii spre putere. Este aproape imposibil ca un partid de felul PSD-ului să se destrame din cauza animozităţilor interne, deoarece scopul lor suprem (acapararea puterii totale) este mai important decât orice altceva.

Aşadar, atenţie la „noul“ PSD. Este mai imprevizibil, dornic de răzbunare şi are deja o bună parte din drum pavată de Liviu Dragnea.