Este sistemul Spitzenkandidat mort? Nu şi dacă acţionăm acum

Am publicat recent acest text în Euractiv.com. Este o propunere pentru a evita, după alegerile europarlamentare viitoare, harababura care ni s-a întîmplat astă-vară la desemnarea şefului Comisiei. Mai jos este varianta în română, cu mici editări explicative.

„Am fost primul şi ultimul Spitzenkandidat“, a spus Jean-Claude Juncker, cu obişnuitul său umor negru. În acelaşi timp, a mai spus că, din păcate, sistemul candidaţilor „cap de listă“ – „Spitzenkandidat“ nu a reuşit să devină o tradiţie. În iulie, un ziar din Bruxelles a publicat un articol intitulat: „Cine l-a ucis pe Spitzenkandidat?“. Dar chiar este mort sistemul Spitzenkandidat?  

Acest sistem al candidaţilor „cap de listă“ a fost parte dintr-o tentativă curajoasă a Parlamentului European de a-şi însuşi o funcţie de bază pe care o au parlamentele naţionale: puterea de a desemna şeful executivului. O putere pînă la urmă elementară în democraţiile parlamentare tradiţionale a fost, pentru Parlamentul European, o misiune pentru care am luptat din greu şi încă nu am reuşit pe deplin.

Sistemul Spitzenkandidat a fost salutat ca fiind punctul final al acestei bătălii. Dar nu a fost aşa. A fost neclar, instabil şi defectuos. A doua oară cînd a fost aplicat, a eşuat.

De fapt, prin tratatele europene, şeful Comisiei este nominalizat de statele membre, în Consiliu. Este doar acceptat (sau nu) de către Parlamentul European. Dar tratatul de la Lisabona a solicitat Consiliului să „ia în considerare“ rezultatele alegerilor europarlamentare atunci cînd este numit preşedintele Comisiei. O ambiguitate din păcate tipică tratatelor europene, un compromis care se răzbună în practică. Deci decizia rămîne la statele membre, dar trebuie să ţină cont de rezultatele alegerilor care dau componenţa Parlamentului. Genul de ambiguitate care nu are cum să nu producă deranj în practică. 

Sistemul Spitzenkandidat a fost salutat ca fiind punctul final al acestei bătălii. Dar nu a fost aşa. A fost neclar, instabil şi defectuos. A doua oară cînd a fost aplicat, a eşuat.

Parlamentul a zis că ar fi bine să rezolve ambiguitatea în favoarea sa. A identificat oportunitatea de a impune Consiliului o procedură prin care să fie organizate consultări cu grupurile politice, înainte de a face orice nominalizare. A făcut chiar un pas în plus şi a propus un sistem prin care grupurile politice să anunţe cîţiva candidaţi înainte de alegerile europene. Acesta este aşa-zisul sistem „Spitzenkandidat“.

În 2014, cele două grupuri mari din PE, care deţineau împreună o majoritate, au ajuns la o înţelegere şi PPE a nominalizat un candidat care avea susţinerea acestei majorităţi.

Dar înţelegerea nu a fost acceptată ca atare de către Consiliu. Cancelarul Angela Merkel a menţinut tensiunea chiar şi după ce înţelegerea dintre PPE şi socialişti a fost făcută publică. Consiliul nu a acceptat Spitzenkandidat drept un sistem nici înainte, nici după alegerile europarlamentare.

La finalul acestei saga, Consiliul l-a acceptat pe dl Juncker, dar a subliniat că profilul acestuia este cel care a făcut posibilă acceptarea sa. (Juncker era un fost premier cu îndelungată activitate şi cunoscut şefilor de state şi de guverne din Consiliu, practic era cel mai vechi dintre ei.) PPE l-a desemnat şi Parlamentul l-a propus cu o majoritate pe cel mai vechi membru al Consiliului, iar Consiliul l-a acceptat. 

Dar iar a plutit o ambiguitate: nu a fost clar dacă Consiliul l-a acceptat pe Juncker datorită faptului că era Spitzenkandidat sau pentru că era… Juncker.

Astfel, ajungem în 2019, cînd lucrurile au atins un nou nivel dramatic. PPE l-a prezentat pe dl Weber drept candidat principal, socialiştii au mers tot cu dl Timmermans, iar ALDE (care, aliat cu En Marche, a dat actualul grup RENEW) a venit cu cinci posibili candidaţi, într-o formulă numită „Team Europe“.

După alegeri, nu a fost întrunită nici una dintre cele două condiţii care au făcut posibilă, cu cinci ani în urmă, o înţelegere: 

• Cel mai mare grup a scos la înaintare un candidat care nu era cunoscut sau acceptat de către jucătorii principali din Consiliu;  
• Candidatul PPE nu avea o majoritate de susţinere în Parlament. 

Să încercăm acum să ne punem în pielea Consiliului: tratatul prevede că acela care numeşte preşedintele Comisiei este Consiliul (poate că dorim să modificăm tratatul, dar aceasta este situaţia în acest moment). E realist să ne aşteptăm că va accepta Consiliul un sistem prin care primeşte un nume de la un grup politic din PE şi cu asta basta? Mai ales atunci cînd acest nume nu e susţinut de o majoritate din Parlament?

Asta a cerut, practic, grupul PPE, în drama de astă-vară.

Asta chiar în condiţiile în care PPE a obţinut mai puţine voturi şi mai puţine mandate la alegerile din 2019, comparativ cu 2014 (221, în 2014, versus 182, în acest an). În ciuda acestui fapt, s-au declarat cîştigători şi au adoptat o poziţie de forţă: Weber sau nimic.

Cu alte cuvinte, deşi trebuie să ţinem cont de rezultatele din alegeri, chiar şi cînd pierde din voturi, PPE se comportă ca şi cum rezultatele alegerilor nu ar conta. 

Pe de altă parte, ca fan de multă vreme al Parlamentului European şi ca proaspăt membru, îmi pare tare rău că s-a făcut un pas înapoi în lupta pentru un sistem parlamentar adevărat la nivelul Uniunii Europene. Dar Parlamentul nu poate impune un sistem parlamentar fără a ţine cont chiar de caracteristica principală a parlamentarismului: o majoritate care învesteşte un guvern. Un fapt cert este acela că dl Weber nu se bucura de susţinerea unei majorităţi din Parlamentul European.

Să salvăm sistemul Spitzenkandidat făcîndu-l mai flexibil

Date fiind lipsa de transparenţă şi negocierile imprevizibile din cadrul Consiliului, este dificil să fii 100% sigur că orice candidat desemnat înaintea alegerilor europarlamentare este acceptabil. Dar, avînd un singur candidat (ales de un grup care nu asigură o majoritate), a fost o reţetă sigură pentru un conflict interinstituţional şi, cinstit vorbind, i-a asigurat Consiliului o cale rapidă de scăpare. Consiliul nu vrea să dea această putere Parlamentului şi i-a fost uşor să o refuze de data asta din cauza defectelor sistemice ale procedurii Spitzenkandidat şi a modului căpos de aplicare de către cel mai mare grup din PE.

Haideţi să le oferim şefilor de guverne/state din Consiliu opţiuni multiple, bazate pe voturile cetăţenilor. 

De ce să nu propună fiecare grup politic 3-7 variante de candidaţi şi aceştia să-şi facă campanie, crescînd astfel notorietatea alegerilor europarlamentare? 

Cum ar funcţiona? După alegeri, încep negocieri: în cadrul PE pentru a impune o majoritate şi în cadrul Consiliului pentru a vedea care candidaţi ar fi acceptabili DINTRE ACEIA care pot obţine o majoritate în Parlament. Aceleaşi familii politice sînt reprezentate atît în Consiliu, cît şi în PE, iar negocierile interinstituţionale se suprapun cu cele politice. De ce să nu facem toate acestea oficiale, avînd un grup restrîns de candidaţi din care Consiliul să poată selecta?

Dar cine poate ajunge în acest grup restrîns şi care este legătura cu alegerile europene?

Răspunsul evident constă în listele transnaţionale. Candidaţii principali se vor afla pe listele transnaţionale. Fiecare cetăţean european va putea vota pentru lista naţională şi pentru cea transnaţională. Fiecare grup politic se poate întrece în a adăuga personalităţi notorii capabile de a cîştiga voturi şi de a prezenta platforme-program convingătoare pentru poziţia de preşedinte al Comisiei.

De ce să nu propună fiecare grup politic 3-7 variante de candidaţi şi aceştia să-şi facă campanie, crescînd astfel notorietatea alegerilor europarlamentare? 

Între PE şi Consiliu ar putea fi semnat un acord politic care ar stipula că va fi selectat de către Consiliu doar un candidat din grupul celor care se regăsesc pe listele transnaţionale. În practică, opţiunile vor fi restrînse la acei candidaţi cu adevărat capabili să formeze o majoritate în Parlament. În plus, jocul rezultatelor şi al negocierilor va asigura un echilibru între PE şi Consiliu.

Fără o astfel de înţelegere, sistemul Spitzenkandidat chiar va muri la următoarele alegeri europene. Vom avea un Parlament European fără un mecanism prin care să-şi facă auzită vocea – un Parlament frustrat, care poate bloca o nominalizare. Următoarea Comisie s-ar putea să fie imposibil de instalat. Consiliul nu va fi fericit nici el. 

Sper să analizăm această idee în viitoarea Conferinţă pentru Europa, pe care o dezbatem acum în Parlamentul European. Soluţia nu presupune o schimbare de tratat şi poate fi parte a unor soluţii de reglare a problemelor instituţionale ale UE care pot fi adoptate prin înţelegeri politice între instituţii.

***

Cristian Ghinea este europarlamentar din partea Alianţei USR-PLUS. Opiniile sale sînt exprimate în nume personal.

Articolul a fost publicat în Dilema Veche în cadrul rubricii "O ţară ca afară". Puteţi comenta şi pe site-ul revistei, dilemaveche.ro