Excelentele aventuri ale unor deputaţi USR în lumea Parlamentului

Postarea unui deputat USR îmi aduce aminte de timpul petrecut la Casa Poporului şi despre obsesia angajaţilor cu cozile.

Nicuşor Dan preia pe Facebook postarea colegei Cosette Chichirău, care la rândul ei povesteşte excelentele aventuri ale unor deputaţi USR în lumea Parlamentului român. Lectura este tragi-comică, dar evidenţiază o imagine perfect adevărată. 

„Am terminat ziua în stil grandios: am stat la coadă la salariu! Ni s-a plătit îndemnizaţia pentru zilele lucrate în decembrie în numerar, la ghişeu, la coadă.” - sursa

Imaginaţi-vă că la etajul 6 din Casa Poporului este un culoar destul de întunecat, cu mochetă verde, măcinată de vreme. Acolo este o uşă dublă, uşor diferită de celelalte, care se deschide doar în anumite zile şi la anumite ore. Este casieria. Printr-un act de magie neagră, chiar şi dacă ajungi mai devreme de ora de deschidere, sunt întotdeauna cel puţin 10 oameni la coadă: deputaţi, femei de serviciu, consilieri, directori, şoferi - în general, toţi înaintea ta. Este poate unica activitate banală, comună a demnitarilor şi a funcţionarilor, publici sau politici; cel puţin atunci când cei din urmă nu sunt trimişi să ia indemnizaţiile celor dintâi. 

Când ajungi, în sfârşit, înauntru, printre gratiile de la geam şi un ficus etern vezi Catedrala Mântuirii în depărtare şi te gândeşti la cele veşnice, în timp ce un soi de zid din lemn te separă de zbierătul insistent al unui telefon vechi. Sună constant. Sună pentru că nu răspunde nimeni la el, cei doi oameni care servesc predarea banilor cash sunt prea ocupaţi la unicul ghişeu (mai mult o spărtură pătrată la care trebuie să te apleci niţel). Ar mai fi un ghişeu, în dreapta, dar acela nu e niciodată deschis. 

Şi îţi vine rândul, te apleci, îţi spui numele şi eventual arăţi legitimaţia, semnezi pe o listă şi primeşti un plic de bani peşin. De-a lungul anilor ajungi să te cunoşti cu cei doi funcţionari, care aduc banii de undeva, cel mai probabil dintr-o bancă, îi organizează în plicuri nominale şi îi împart cu eficienţă profesionistă. Altfel, li se citeşte disperarea în ochi, în fiecare lună, în ziua de salariu.

Secretul este să-ţi faci card, din timp. Când te angajezi la Parlament, ţi se poate face un card la o bancă anume. Dacă ai cont deja la altă bancă, doamna de la financiar te priveşte cu milă şi în general refuză să-ţi vireze banii acolo. Trebuie card de la banca X, nu Y. Ce mai contează încă un card? Bine, bănuiesc că se poate, prin cereri, pile şi forţă brută, să-ţi primeşti banii la altă bancă, dar îi vei primi ultimul, în ziua de salariu. Târziu, după ora 17:00. Nu e răzbunarea financiarului, chiar există câţiva unicorni care primesc banii la alte bănci, dar se vrea eficienţă.

Cu un rânjet sadic, îi anunţ că habar nu au ce îi mai aşteaptă! Voi aţi vrut acolo!

Cel mai interesant este că, dacă totuşi optezi pentru varianta cash, atunci când ai terminat ziua de muncă şi controlezi dacă banii încă mai sunt în acel A4 împăturit, pentru care te-ai luptat cel puţin 30 de minute, vezi cozi şi la bancomatele din Parlament. Cozile sunt destul de lungi, sunt vreo 4-5 bancomate de la diferite bănci, dar doar vreo două de la banca X. Se fac cozi, deci, pentru că cel mai apropiat bancomat al băncii respective este, probabil, abia la Unirii. Cei care reuşesc să tragă banii cash din bancomat pleacă fericiţi acasă, alături de tine. 

Cam cu acest proces ciudat şi lipsit de logică se confruntă noii deputaţi şi senatori. Nu le plâng de milă, doar explic un element minor din viaţa în Casa Poporului. Cu un rânjet sadic, îi anunţ că habar nu au ce îi mai aşteaptă! Voi aţi vrut acolo!

Începusem acest articol cu un alt gând, doar tangenţial postării doamnei Chicirău. Promit să revin asupra ideii iniţiale, cu privire la comunicarea slabă a USR şi redescoperirea apei calde, inclusiv în funcţionarea Parlamentului. Povestea banilor în Parlament mi s-a părut mult mai interesantă, însă - şi cumva mult mai importantă, apropo de energia cu care se doreşte schimbarea politicii în România, în timp ce poate cele mai banale lucruri sunt încă făcute ca acum 30 de ani: la coadă.

Ţară mică, speranţe puţine.