Executivul modern şi nevoia noastră de libertate (III)

Omul cu cele mai mari puteri din istoria lumii, care poate să pornească, s-ar părea, un război nuclear, este garanţia tuturor libertăţilor pe care ni le dorim, ca să nu mai spun, un model pentru toţi ambiţioşii şi toate organizaţiile care vor conducere energetică şi discretă. Acesta este paradoxul republicii moderne.

Acest articol este al treilea si ultimul dintr-o serie despre alegerile prezidentiale si viitorul politic al României aşa cum apare din perspectiva alegerilor. Subiectul acestui articol este regândirea alegerii ca acţiune caracteristică a unui tip uman, cetăţeanul-antreprenor care seamănă neobişnuit de mult cu executivul. Articolul acesta examinează relaţia dintre preşedinte ca executiv modern şi electoratul prezidenţial, deci accentul în analiza politică şi psihologică este pe inegalitate, deşi democraţia este regimul egalităţii.

Dacă l-am înţelege cum trebuie, am putea să schimbăm câte ceva în lumea noastră politică, poate am putea imita succesul extraordinar anglo-american şi evita deplorabilele exemple din Europa, în care regim după regim se prăbuşeşte în anarhie sau tiranie. Am scris de curând că preşedintele într-o republică modernă este un CEO, dar unul ales naţional de majoritatea oamenilor, nu de câteva creaturi influente. Este un lucru surprinzător despre lumea noastră în care ne plângem şi ne lăudam interminabil despre egalitate că insistăm să avem căpetenii ale căror puteri într-un sens sunt mai aproape de Dumnezeu decât de noi înşine.

Toate marile corporaţii au un om în vârf, care pare să fie sufletul corporaţiei; toate echipele sportive sunt de asemenea conduse de un căpitan a cărui voinţă pare să pună mintea şi corpul împreună. De curând, au reînceput războaiele prin care civilizaţia se opune barbarilor--şi au revenit în atenţia publică mari generali, creaturi despre care s-ar putea spune că sunt precum îngerului care conduce furtuna.

Dar nu vă uitaţi la politică şi economie, despre care am putea spune că nu sunt expresia noii noastre egalităţi radicale: Uitaţi-vă la muzică şi la artele derivate din muzica care a radicalizat egalitatea. Nu vedeţi celebrităţi al căror statut este undeva între statui ale zeilor şi profetese ambigue? Milioane de oameni îşi declară veneraţia în faţa unor creaturi nu rar descrise cu titluri aristocratice sau pur şi simplu ca idoli. Aţi putea spune, aceste declaraţii nu sunt serioase şi sunt îndeobşte treaba unor copii. Dar adevărul este că industrii enorme au fost construite în jurul acestor noi creaturi şi adesea oamenii importanţi le iau în serios...

Vedeţi bine, deci, că dorinţa noastră de egalitate, care este legată de o viaţă confortabilă, prosperă chiar, şi fără terori politice sau religioase, este bazată pe o inegalitate extraordinară. Ni se spune tot mai des că trăim într-o lume globalizată, care ar trebui să arate puterea democraţiei şi a capitalismului, dar în acelaşi timp vedem diferenţa dintre un ţăran din România şi oricare dintre maeştrii universului. Aduce cu relaţia dintre mulţimile mizere şi cei puţini care erau o splendoare din epoca aristocratică. Până şi stângiştii, care sunt obsedaţi de progres, par disperaţi de inegalităţile tot mai evidente. Ori, cea mai mare inegalitate evidentă oricui este diferenţa dintre orice om luat la întâmplare şi executivul modern, care este învăluit în puteri teribile.

Oricine ştie că marile succese moderne sunt Marea Britanie şi America, regimurile care au rezistat cel mai bine prin schimbările aduse de secolele moderne şi care au supravieţuit sinuciderii civilizaţiei în secolul 20. Cheia acestor regimuri este executivul modern. Teoria republicană clasică respinge ideeea unui asemenea bărbat suprem. Marile republici antice, Sparta şi Roma, aveau un executiv dublu, tocmai pentru ca nici un om sau facţiune să nu ajungă să fie rege sau tiran. Executivul este, spus cinstit, un element monarhic într-o constituţie liberă, dar astăzi pare necesar. Statul modern face atât de multe lucruri încât o birocraţie decapitată este un monstru insuportabil--am fi toţi sclavi, cât ar rezista un asemenea regim.

Am scris mai deunăzi că frica mişcă într-o direcţie conservatoare oamenii cu opinii politice liberale, adică oamenii dedicaţi libertăţii cetăţeneşti, care este o libertate individuală. Am interpretat această frică în două feluri, ca frică de necesitate sau nevoie; şi frică de sclavie sau dominaţie nedemnă de către oligarhi. Oricum trăim speriaţi de atenţiile variilor agenţii ale guvernului sau statului; ar fi insuportabil să adăugăm frica de grupuri care le controlează. Am ajunge ca ruşii, să zicem. Toată libertatea modernă este bazată pe frica de sclavie. Opinia este rezonabilă numai dacă vă uitaţi la istorie: Când au fost românii liberi de vreun stăpân sau altul, de aici sau de aiurea? Mai mult, în alte ţări, nu sunt oameni cel mai adesea sclavi? Aţi vrea să trăiţi în China?

Dacă aţi rescrie istoria României în ultimii 10 ani ca un scenariu de Hollywood, care are nevoie de un sfârşit fericit, ar trebui să distribuiţi în rolul negativ o alianţă de oameni corupţi şi instituţii care tratează cetăţenii nedemn; rolul pozitiv ar reveni omului care poate apăra ţara de această alianţă; rezultatul ar fi apariţia unei clase sociale care să apere o societate cu reguli decente. Lumea noastră nu arată aşa--pentru asta ne uităm la filme. Dacă am studia numai istorie sau ne-am uita în jur, am pierde curând orice speranţă... Idealismul cu care oamenii se uită uneori la politicieni este naiv, dar naivitatea este începutul oricărei reflecţii serioase asupra justiţiei şi binelui public. Oamenii care vă vând înţelepciune pentru a vă vindeca de naivitate inevitabil vă învaţă să nu credeţi vreodată în demnitate...

Executivul modern este descris de energie şi discreţie, cuplate cu responsabilitate. Este ales, are limite instituţionale, dar în aceste limite are puteri impresionante, care nu vin la vedere decât în momente de criză, după care îndeobşte sunt judecaţi preşedinţii sau prim-miniştrii. Într-un parliament sunt prea mulţi oameni pentru ca cineva să poată acţiona sau să poată fi ţinut responsabil. Însăşi existenţa unui corp deliberativ, care plănuieşte viaţa făcând legile prin dezbateri şi compromisuri necesită un executiv care poate acţiona brusc şi decisiv--lumea nu este o grădină a filozofilor, în care argumentele pot fi dezbătute oricât, oricând, cu ochii pe ce este important, ci o junglă violentă şi imprevizibilă, în care urgentă este supravieţuirea şi apoi securitatea sau stabilitatea.

Motivul pentru care ar trebui să reflectăm asupra acestui mod politic, executivul unit este dublu. Întâi, ar trebuie să înţelegem puterile sale; apoi rostul său. Voi scrie altă dată despre ce înseamnă un executiv puternic, un concept astăzi transformat aproape dincolo de puterea de a-l reconstitui sau recunoaşte. Pentru moment, este suficient să observăm în ce măsură puterea executivă, care pare să înlocuiască tot restul aranjamentului instituţional modern de care aţi auzit în cărţile istoricilor sau în Locke şi Montesequieu, a slăbit şi nu mai face faţă crizelor cu care lumea noastră se confruntă. Românii care se uită la UE sau America nu găsesc modele de succes pe care să le imite.

Ori rostul executivului este să fie imitat. Nu numai că Facebook, al cărui scop în lumea noastră pare să fie să faciliteze vanitatea democratică spre paguba capitalismului obsedat de productivitatea muncitorilor, are un CEO, care este şi fondator, dar, cum spuneam, oriunde vă uitaţi, succesul sau eşecul unei organizaţii depinde de un om la vârf. Ca papa, spre exemplu. Oamenii se uită la executiv şi îşi pot astfel transforma vieţile. Puteţi reduce literatura enorm de profitabilă care vă oferă iluzii despre cum să vă transformaţi vieţile la asta. Trebuie să luaţi puterea executivă şi să o folosiţi. Lăsând gluma deoparte, supravieţuirea regimului nostru şi a civilizaţiei depinde de această opinie.

Cuvântul pe care capitaliştii şi alţi oameni oarecum de dreapta îl folosesc pentru diferenţele naturale şi politice este egalitatea de oportunitate. Nu este o minciună, ci arată energie: Potenţial, suntem egali, aşa că săracii pot imita bogaţii. Ştiţi toţi poveştile despre cum Henry Ford era sărac sau Bill Gates nu a terminat facultatea... Aceste poveşti nu pot convinge decât oameni predispuşi să acţioneze, nu să aştepte să fie luaţi în sclavie. Executivul modern este o imagine extraordinară a omului de acţiune, un exemplu care are putere, nu numai influenţă. Nu este un model, este lucrul el însuşi. Noi suntem modelele...

Dacă aşteptaţi sfaturi de la oamenii care studiază politica ştiinţific--gândiţi-vă la o lume în care oamenii sunt inspiraţi de un asemenea om. O lume în care oamenii cred în poveşti de succes, fără să fie foarte atenţi la diferenţa dintre succesul public şi cel privat. Întrebaţi-vă cum sunt educaţi asemenea oameni. Aceea este singura soluţie serioasă la problema căreia îi facem faţă în România--toate celelalte soluţii sunt modele imperfecte, dar care pot satisface nevoile noastre şi urgenţa momentului. Semnul cel mai clar al executivului modern este bărbăţia, singura virtute care discriminează între bărbaţi şi femei. Limbajul curajului şi folosirea metaforelor urmăresc inevitabil o asemenea educaţie.

Antreprenorul, tipul de om activ care imită executivul, nu este nici bărbat, nici femeie, dar aduce a bărbat. Produce lucruri prin cunoaştere şi aplicaţie a cunoaşterii şi le controlează gândindu-se la utilitate, la ce îi foloseşte. Democratizarea antreprenoriatului, schimbarea mentalităţii sau atitudinii în ce priveşte achiziţia şi munca de producţie oferă femeilor oportunităţile înainte deschise numai bărbaţilor, dar preţul este că femeile sunt judecate după standardele bărbaţilor şi forţate să acţioneze în acelaşi fel. Egalitatea dintre bărbaţi şi femei cerută de democraţie este înţeleasă ca transformare a femeilor în bărbaţi, s-ar spune.

Oamenii interesaţi de ce am scris despre executivul modern şi legătura sa cu libertatea cetăţenilor trebuie să afle că nu sunt gânduri originale, ci pot fi la îndemâna oricui interesat să citească pe filozoful conservator Harvey Mansfield, profesor la Harvard, care din nefericire nu este tradus în română, dar care poate fi uşor găsit pe youtube, pe amazon, bigthink sau weeklystandard.