Exitus: deşi partidele naţionaliste au crescut, PRM-ul a obţinut între 2 şi 4% la europarlamentare

Nu avem, la ora la care scriu aceste rânduri, rezultatele definitive, nici la nivel naţional, nici la nivel continental, ale Europarlamentarelor desfăşurate la sfârşitul săptămânii trecute. Dispunem doar de nişte exit-poll-uri sau de rezultate parţiale a căror rigurozitate va fi sau nu confirmată în orele imediat următoare

Dar chiar şi aşa, două lucruri sunt certe. La nivel european, deşi nu s-au verificat în practică estimările de acum mai bine de o săptămână privind o scădere dramatică a PPE şi preluarea întâietăţii de socialişti, sigură este îngrijorătoarea ascensiune a partidelor extremiste şi eurofobe. Înalţii oficiali europeni sunt conştienţi de mărimea şi dramatismul seismului, simptomatic fiind, în acest sens, apelul preşedintelui Comisiei Europene, dl. José Manuel Barroso, privind coagularea partidelor democratice în vederea contracarării influenţei puternicilor viruşi eurofobi în Parlamentul european. E vorba despre o realitate şi despre o primejdie ce ar trebui să dea fiori şi la Bucureşti, fie şi numai pentru motivul că nici Frontul Popular din Franţa, nici UKIP din Marea Britanie, autodeclarat “rebel”, un partid condus de Nigel Farage, nu nutresc defel sentimente din cale afară de tandre la adresa României şi a românilor. Avem totuşi parte şi de o veste bună. Şi anume că partidul maghiar extremist Jobbik a pierdut 6% prin comparaţie cu legislativele consumate în Ungaria cu doar o lună în urmă.

La nivel naţional, certă e victoria alianţei PSD-PC-UNPR, deşi sunt unele indicii furnizate de numărători paralele că ea nu ar avea totuşi proporţiile estimate de sondajul CURS-Avangarde, singurul ce s-a bazat pe lucrul operatorilor din teren. Sondaje, în mare confirmate, cel puţin în privinţa ierarhiilor, de luările de puls telefonice.

În vreme ce electoratul care nu a votat PSD şi partidele satelite sau de televizor ce compun USD nutreşte unele temeri privind o accentuare a comportamentului semi-democratic al alianţei, partidele de opoziţie preferă, cel puţin pentru moment, să vadă partea plină a paharului. Ele sau, mai corect spus, conducerile lor. Dl. Blaga de la PDL s-a mulţumit să declare că partidul pe care îl conduce a obţinut un rezultat bun, dar care putea să fie şi mai bun. Dl. Antonescu a uitat de promisiunea demisiei şi lansează strigăte de luptă încercând să influenţeze post-factum electoratul definind PNL drept “partidul care trăieşte din valori şi nu din pomeni”, preferând să facă abstracţie de “valorile” chiar de domnia-sa promovate aflate acum în spatele gratiilor pentru grave fapte de corupţie. Iar doamna Elena Udrea, înlocuindu-l inexplicabil pe dl. Eugen Tomac, încă preşedintele PMP, dar care aseară a strălucit prin absenţă, e un fel de pieton al văzduhului ce se joacă cu zilele şi cu istoria, strigă avanti, avanti!, cu toate că e limpede că noua formaţiune nu şi-a realizat obiectivul propus. Amănuntul nu o complexează pe doamna Udrea care prognozează senin iminente victorii la alegerile prezidenţiale din toamnă.

În iureşul mediatic de duminică seara, în amestecul de bucurii şi de dezamăgiri cât se poate de natural într-o democraţie, a scăpat aproape neobservat un detaliu. Care ar trebui să îi bucure pe toţi românii ce cred într-o democraţie autentică. Acest detaliu înseamnă excepţia românească. În fine, o excepţie pozitivă. O excepţie rezumată chiar de protagonistul ei, preşedintele PRM, Corneliu Vadim Tudor, în termenii următori, altminteri specifici individului în cauză:

“Peste tot în Europa în acest an de criză partidele naţionaliste au crescut, numai PRM este furat şi creditat cu procente între 2 şi 4%’’.

Nu, PRM nu a fost furat de nimeni. Corneliu Vadim Tudor, în ciuda ‘’cioclopedismului” său de paradă, dizgraţios exhibat adesea la televizor în faţa unor moderatori striviţi de grobianismul personajului, nu a înţeles niciodată ce înseamnă democraţia. Nu a ştiut vreodată că ea înseamnă vot popular, sufragiu universal şi efort popular pentru binele public. Că teoria modernă a democraţiei, după binecunoscuta carte din 1947 a lui Joseph Schumpler, Capitalism, socialism şi democraţie, defineşte metoda democratică drept acel aranjament instituţional creat, prin dialog şi compromis, pentru ajungerea la hotărâri politice, în care indivizii dobândesc puterea de decizie prin mijloacele competitive pentru votul popular.

Plămădit ca efect şi ca urmare a manipulărilor postcomuniste, prin farsă politică şi demagogie, protejat multă vreme de serviciile secrete de extracţie comunistă insuficient deparazitate în primii ani de după 1989 nici de Ion Iliescu, nici de Virgil Măgureanu, recrutându-şi mulţi adepţi din rândurile fostelor structuri de forţă ale regimului ceauşist, PRM pare să fi ajuns acum la capătul drumului. La vremea sfârşitul fără glorie. La ceea ce ar trebui să însemne ieşirea sa definitivă de pe scena politică a ţării. E de sperat că evoluţiile din lunile şi anii următori vor confirma definitivul acestui exitus. Ar fi bine să se audă şi să înţeleagă şi la Bucureşti ceea ce titra azi dimineaţă la Paris cotidianul Le Figaro: “Monsieur Hollande, vous êtes le meilleur récruteur din FN!”.