Explozii în inima Europei diasporelor

Oameni primesc tratament medical de urgenţă după o explozie într-o staţie de metrou din Bruxelles Belgia FOTO AP

În urmă cu trei decenii, aflam aproape zilnic despre atentate teroriste din diverse oraşe din Orientul Mijlociu şi, indiferent de cât de greu ne era, ştiam că măcar la noi nu explodează nimic, că e linişte şi pace. Imaginile cu trupuri sfârtecate, fum şi oameni alergând şi ţipând erau din altă lume. Acum, astfel de imagini sunt din Europa. Europa devine altă lume.

Dacă europenii nu recunosc nici acum că sunt în plin război înseamnă că li s-a atrofiat total instinctul de conservare şi că îşi pregătesc singuri extincţia. Nu este vorba de un război clasic, cu un duşman cunoscut şi echipat în ţinută specifică, ci de unul cu „simpli cetăţeni”. Culmea, cu cetăţeni europeni!

Vom afla îndată că este vorba de cetăţeni europeni musulmani. Cu siguranţă se vor relansa apelurile la nediscriminare, la corectitudine politică. Se vor inventa iar ştiri despre un gardian musulman care a slavat o fetiţă creştină. Şi vor sări iar umaniştii radicali, aceşti terorişti intelectuali (ca să folosesc eticheta pe care le-a pus-o Jean Sévillia), care îi vor acuza pe cei ce nu vor să nege evidenţa de xenofobie, de rasism şi chiar de terorism, şi ne vor spune că aceia nu înţeleg valorile europene, că atentatorii fac ceea ce fac pentru că societatea europeană i-a nedreptăţit, că sunt săraci, că... că... că!  

Când îl capturezi pe organizatorul atentatelor de la Paris din noiembrie 2015 abia după patru luni de la evenimente înseamnă că nu ai profesionişti în servicii de informaţii, ci dame de companie, sau că nu realizezi ce se întâmplă cu adevărat.

Pentru ce Dumnezeu, Allah sau dracu’ s-au mai suplimentat fondurile pentru securitate? Cum e posibil ca în oraşul instituţiilor UE să se producă cinci deflagraţii în scurt timp? Unde au fost oamenii instituţiilor de forţă? Beau şampanie după ce l-au prins pe atentatorul de la Paris? Serbau penibila victorie?

Atacurile teroriste cu revendicările lor ne atrag atenţia asupra unui fenomen ce nu a apărut şi nu va dispărea peste noapte: Europa diasporelor. Postcolonialismul, postnaţionalismul globalizarea şi libera circulaţie constituie mediul favorizant, iar păcătosul principiu al corectitudinii politice aplicat ca politică de gestionare a diasporelor este cauza a ceea ce se întâmplă acum.

Europa Occidentală, cea vizată acum de atacurile teroriste, este un loc al diasporelor şi nu a vrut să recunoască acest lucru, mizând pe cetăţenia formală. Nepoţii celor veniţi la muncă în Europa Occidentală nu au asimilat valorile europene, ci le susţin pe cele ale societăţilor de provenienţă ale bunicilor lor. Trebuie precizat faptul că noţiunea de diasporă nu se referă doar la cei plecaţi din ţara lor, ci şi la urmaşii lor care, deşi născuţi în ţara gazdă, sunt spiritual legaţi de ţara înaintaşilor lor. Tinerii născuţi în Europa, dar care susţin valorile extremismului islamic sunt membri ai acelor comunităţi pentru idealurile cărora ei luptă până la sacrificiul suprem. Apartenenţa la o comunitate nu se reduce la un act de identitate, ci presupune ataşamentul faţă de valorile şi destinul comunităţii respective. Ei sunt străini în patria natală şi adevăraţi cetăţeni ai patriei strămoşilor, pe care în unele cazuri nici nu au văzut-o. Dar nu contează geografia, ci locuirea simbolică.

Europenii vestici s-au speriat de diaporele esticilor, iniţiind campanii denigratoare la adresa acestora, în timp ce înghiţeau toate mizeriile diaporele cu care convieţuiau de decenii şi pe ai căror membri i-au considerat, în mod eronat, „de-ai lor“. Realitatea dovedeşte că au ponegrit pe cine nu trebuie şi au protejat corect politic pe cine nu trebuie.

Este evident faptul că rezistenţa la integrare este direct proporţională cu dimeniunea şi diferenţele culturale dintre diasporă şi ţara gazdă. Sunt diaspore ce cultivă devotament faţă de ţara gazdă şi diaspore ce cultivă ostilitate. De la această realitate trebuie pornit în conceperea unor politici publice de integrare eficiente. Nu organizarea de marşuri de solidaritate şi nici permiterea şi chiar încurajarea marşurilor imigranţilor care să brăzdeze nestingheriţi graniţele statelor europene sunt măsurile cele mai eficiente.

Că tot veni vorba, mă întreb: dacă Europa nu a reuşit să gestioneze diasporele din lumea musulmană pe care le are, ce va face oare în condiţiile sporirii numerice a acestora începând cu 2015?

Închei cu un lucru pe care l-am mai spus şi cu altă ocazie: nu trebuie să punem niciodată  la îndoială principiile Europei doar din cauza eşecului unor lideri politici. Democraţiile occidentale au mecanisme pentru a opri acest proces de disoluţie a autorităţii şi de compromitere a democraţiei însăşi. Dacă nu le utilizează, în locurile publice vor exploda bombe, iar la tribune vor tuna discursuri extremiste. Trebuie să vedem unde au fost erorile, cine sunt responsabilii şi ce trebuie schimbat pentru ca Europa să rămână aşa cum o ştim.