Extremistul şi radicalul. În chestiunea legii antilegionare

Reacţiile publice stârnite de aşa numita lege antilegionară s-au referit la cenzurarea marilor autori interbelici, pe care legea ar introduce-o. Discuţia a fost, de la început, orientată spre trecut. Aproape nimeni nu a vorbit despre cenzurarea autorilor de texte de astăzi, deşi legea are mai ales un caracter „preventiv”.

După părerea mea, acest aspect este mult mai important pentru că el atrage atenţia asupra unei greşeli de fond, a unei greşeli conceptuale a iniţiatorilor (voite sau nevoite, nu analizez aici).

În ultimii ani, constatăm că discursul critic la adresa democraţiei şi a capitalismului a devenit din ce în ce mai influent chiar şi în România, ţara cea mai pro-europeană din UE. Acest discurs cunoaşte diverse orientări, care totuşi nu pot depăşi cadrele conceptuale ale discursului modernităţii, anume orientarea la stânga (marxistă) şi la dreapta (conservatoare, anti-modernă, fascistă). Pentru adepţii sinceri ai democraţiei, pare să fie destul de clar că asistăm la o reînviere, la o relansare a marilor discursuri concurente democraţiei, acelea care au adus atâtea nenorociri în secolul al XX-lea. Cum nimeni nu trebuie să-şi mai dorească vreodată exterminarea oamenilor pe criterii de rasă sau de clasă, este bine să fim mereu prudenţi şi să intervenim (cum altfel, dacă nu prin cenzură?) pentru a stopa creşterea audienţei acestor discursuri şi a pedepsi pe cei care le emit.

Înainte de toate, o observaţie. Simpla introducere a cenzurii de stat, indiferent asupra cărui tip de discurs este ea aplicată, dezvăluie o problemă în interiorul democraţiei. Oricum am lua-o, vedem că ”societatea deschisă” nu mai este aşa deschisă. Încercând să se apare, ea începe să semene cu ”duşmanii” ei. Problema de fond a legii este însă mai complicată. Ea ascunde o interpretare anacronică a evenimentelor de astăzi. Pur şi simplu, actualele discursuri critice sunt văzute în lumina discursurilor critice din prima parte a secolului al XX-lea, ca şi cum nimic nou nu s-ar mai fi putut întâmpla de atunci. Astfel, cenzura ca atare aruncă şi o îndoială devastatoare asupra întregului efort de educaţie democratică anti-comunistă şi anti-fascistă depus după Al doilea Război Mondial, în timpul Războiului Rece şi după 1989. Interpretarea este greşită pentru că ignoră fenomenul nou, semnificativ al discursului radical. Legea anti-legionară nu discerne între un extremist şi un radical (nici între un extremist politic şi un artist pop), ceea ce înseamnă că, de fapt, îi confundă. Tocmai de aceea, cenzura pe care o introduce poate deveni periculoasă.

Ce este un radical? Să spunem, mai întâi, ce nu este: nu este un extremist. Radicalul a tras toate consecinţele din dezastrele istorice ale fascismului şi comunismului şi nu doreşte cu nici un chip repetarea acestei istorii. În al doilea rând, radicalul nu este neapărat un artist pop foarte critic la adresa Guvernului sau, în general, a politicienilor. Tataee şi Cheloo nu sunt radicali, ci artişti pop legaţi de industria culturală specifică democraţiei. Radicalul este, în fapt, un fenomen nou şi dacă ar fi să-l raportăm la toată cultura pop postbelică. Îi lipseşte, pentru asta, lejeritatea specific postmodernă: radicalul este anti-postmodern, în sensul că respinge jocurile de limbaj ale societăţii postmoderne, atrăgând cu obstinaţie atenţia că diversitatea limbajelor este o aparenţă în spatele căreia se află un singur discurs dominant. În al treilea rând, radicalul nu este un reprezentant al societăţii civile, iar în acest punct problema devine mai serioasă. Ar fi greşit să credem că prima sarcina a radicalului politic este de-a contesta puterea ”democrată” sau ”capitalismul”. Rolul său este mai degrabă de-a se substitui societăţii civile, de-a o revitaliza şi incarna în sensul ei propriu şi originar. Acesta este şi motivul pentru care liderii "societăţii civile" "democrate" şi "capitaliste" au început să vadă în el un duşman, deci un extremist, care atentează la ”ordinea democrată”.

Pentru orice ONG-ist, critica socială sau politică trebuie să aibă în vedere o normă, la care să se raporteze. Femeile sunt discrimintate. Norma este să nu fie discriminate, ci egale cu bărbaţii. Prin urmare, trebuie să luptăm, în sensul că trebuie să convingem Guvernul să adopte măsuri pentru asigurarea egalităţii în drepturi a femeilor cu bărbaţii. Radicalul şi-a pierdut însă încrederea în discursul normativ-critic. El nu spune că femeile n-ar trebui să fie egale cu bărbaţii. Ar putea însă să pună nişte întrebări suplimentare, cum ar fi: ”Egale în ce? Cum se defineşte această egalitate?” sau ”Îşi doresc femeile, este bine, pentru ele, să fie egale în sens normativ?” Acest gen de întrebări au, de fiecare dată, rolul de a aduce problemele în planul lor concret, în planul vieţii. Se-nţelege că nu despre misoginism este vorba aici, ci despre caracterul autoritar al unei norme, atunci când ea devine de netăgăduit. Prin aceasta, radicalul atrage atenţia asupra normativităţii democratice, o pune în lumină aşa cum un reflector pune în lumină scena. El extinde critica normativă de la unul din elementele ei (problema femeilor sau discriminarea romilor sau rolul corporaţiilor multinaţionale în economia naţională etc.) către ansamblul normativ şi către societatea democrată văzută ca un întreg.

În acest punct, apar o serie de întrebări importante atât pentru radical, cât şi pentru adeptul normei democrate. Pentru ultimul: chestionarea normei democrate, în ansamblu, nu conduce de fapt la o negare a democraţiei ca sistem politic? Nu ne întoarcem, de fapt, la marxiştii care critică, din afară, capitalismul sau la extremiştii de dreapta, care vor să trăim într-o societate medievală? Pentru primul: dacă discursul normativ-critic şi-a pierdut relevanţa, devenind – ca şi arta pop - instrumentul de legitimare a unui statu quo tot mai puţin democratic, atunci nu cumva singura cale este cea revoluţionară? Aici se află cheia diferenţei dintre un radical şi un extremist. Pentru radical, constatarea absenţei democraţiei în chiar normativitatea sa nu-l conduce la saltul către o formă non-democratică, ba chiar totalitară de guvernare a societăţii. El poate utiliza şi chiar utilizează în critica pe care o aduce societăţii democratice instrumente conceptuale marxiste sau conservatoare, poate invoca de asemenea principiile fundamentale ale liberalismului clasic. Nu cred că greşesc prea mult dacă spun că valorile liberalismului clasic au devenit între timp valori universale, în numele cărora pot fi judecate fără probleme democraţiile de astăzi, aşa cum ar face-o şi un marxist. Poate că nici nu există metodă mai potrivită pentru a evalua nivelul unei democraţii de astăzi decât compararea discursului normativ-critic al societăţii civile cu principiile liberalismului clasic, aşa cum au fost acestea formulate de J. S. Mill sau Benjamin Constant. În foarte multe dintre cazuri, în locul unei concluzii fireşti, anume că democraţia liberală a dat mult înapoi, am regăsi eforturile neobosite şi foarte enervante ale societăţii civile de a-i contrazice pe Mill sau pe Constant în numele unor noi valori, mai presante.  Ar trebui adăugat că, într-un anumit sens, chiar şi un radical marxist nu poate fi decât liberal. Oricum ar fi, fundamentul criticii sale nu este îndreptat împotriva democraţiei liberale, ci împotriva caracterului tot mai nedemocratic al statului. În aceeaşi situaţie se află patriotul creştin ortodox, care chestionează resorturile economice şi valorile în numele cărora este ghidată politica propriei ţări. După părerea mea, ar fi o greşeală mare să-i considerăm, pe toţi aceşti oameni, extremişti. Iarăşi, termenul mai degrabă este periculos pentru democraţie, arătând prin ricoşeu că statul a făcut posibilă introducerea unor criterii nedemocratice de judecare a discursului public.

Aşa cum am spus, radicalul şi-a pierdut încrederea în discursul normativ-critic. Discursul său cel mai propriu este protestul în stradă, care totuşi nu excede cadrul democratic. Este însă şi datoria celor care asigură ordinea democratică să contribuie la deschiderea dialogului pentru a evita protestele şi nu pentru a le amplifica. Întrebarea radicalului dacă revoluţia este sau nu necesară depinde, până la urmă, chiar de asta. După cum s-a văzut deja, prin efectele ei, legea anti-legionară nu poate contribui decât la agravarea situaţiei.