FALS JURNAL DE IERI ŞI DE AZI:     Farsa tragică la români

De douăzeci şi doi de ani, în apropierea fiecărui decembrie, încerc, cu obstinaţie, să mă apropii de adevărul evenimentelor din Ajunul Crăciunului 1989 şi nu pot să trec de constatarea stupefiantă că o îngrijorătoare majoritate a anticomuniştilor gălăgioşi şi chiar agresivi, de atunci şi până azi, s-a desprins dintre devotaţii dictaturii şi dictatorilor

Vorbesc de aparţinătorii păturii superpuse, unii manifestându-şi convingerile doctrinare pro, în mass media, cum o dovedesc programele radio şi TV,  şi în după-amiaza şi seara zilei de 23, după fuga cuplului, alţii ilustrându-se în ipostaza de secretari ai organizaţiilor Partidului Comunist în instituţii şi fabrici şi uzine cu impact şi rol decisive în societate, alţii, deloc foarte puţini, descoperiţi mereu în timp şi în plină tranziţie, la peste două decenii de luptă a lor, din ce în ce mai aprigă şi pătimaşă şi făcătoare de prăpăd cu defunctul comunism, descoperiţi, zic, drept colaboratori atât de harnici şi de vigilenţi ai Securităţii, prezenţi conştiincioşi şi pe ştatele de plată ale instituţiei.

Grotescul lor devotament nou şi-a pus pecetea pe scurgerea pestilenţială a mahalalei care s-a lăţit peste tot, scăldând şi înecând acum şi Calea Victoriei şi Piaţa Parlamentului şi culoarele Palatului acestuia, fastuoase.

Noua ,,soţietate’’ s-a împlinit cu asupra de măsură, devenind creuzetul transformării în realitate a disperării cu care Victor Eftimiu clama, parcă prevestitor: ,,M-am săturat de lichele, vreau o canalie!’’ Şi, multiplicate sufocant, omniprezente şi omnipotente, au apărut şi canaliile!

Nu-mi propun şi nu mi-am propus niciodată să le fac inventarul, iar azi văd că nu merită nici să ne mai mirăm; tranziţia oarbă ne-a înghesuit pe toţi, umăr la umăr, spre urnele de vot pe care după ce le umplem cu adeziunile noastre pluripartitiste, ne plângem pe cine am ales în deplina noastră libertate, la fel de oarbă de opţiune.

Un adevăr capabil să ne pună pe gânduri rămâne, totuşi, atunci când vrem să reconstituim măcar câteva dintre trăsăturile relevante pentru psihologia unui popor involuând spre aglomerarea populaţiei, cum ar fi zis Drăghicescu, sociologul care, cu exigenţa rezultată din sinceritatea lucidului său patriotism, ne-a pus în faţă o oglindă  veneţiană.

Mă hazardez, aşadar, să observ că după 1990, vocaţia ctitoriei, vocaţia construcţiei, la români, a fost atât de năucitor de grăbit părăsită în favoarea dărâmării şi pustiirii şi vinderii cu orice preţ a tot ceea ce am construit cincizeci de ani, cu sudoarea frunţii şi cu sacrificii fără egal în întreaga noastră istorie, ca într-un blestem al autodistrugerii.

Cineva, de curând, cineva în sensul că nu fite-cine, ba chiar un distins cărturar ardelean, ne-a lăsat să înţelegem că e măcinat de întrebarea dacă nu cumva noi, românii, n-am avea sentimentul tragicului, am fi, cu alte cuvinte, lipsiţi de el. Altfel, aş adăuga şi eu, am fi un popor plutind indiferent pe deasupra crudei realităţi, apt pentru disponibilitatea veseliei în orice împrejurări, consacrată simbolic, pentru eternitate, de hohotul fălcos cu care ne sunt anunţate toate nenorocirile spre care suntem împinşi autoritar şi pe care părem să le primim – ca într-o farsă acceptată - cu aceeaşi veselă bunăvoinţă.

Trăim şi jucăm chiar, tot noi, într-o farsă spre care suntem împinşi cu o drăcească viclenie, în care ne şi complacem, în regia unei clase politice pe care, din adâncul sufletului am izbutit, trezindu-ne greu, să o detestăm în rarele zvâcniri de luciditate repede, apoi, părăsită în favoarea aţipirii aromite şi plictisite, încoronată cu inerţia lehamitei.

Starea aceasta - din care nu lipseşte, nici din ea, fiorul izvorât din fluturarea aripei tragicului deasupra miturilor noastre fundamentale -, trimite - venind să definească actuala psihologie -, la trista filozofie a resemnării din povestea ţăranului adormit pe o bancă de lemn, la capătul peronului haltei Crasna, în amiaza unei veri toride, vecină cu incendiul.

Ţăranul, desculţ, în izmene şi cămaşa cu mânecile suflecate şi descheiată până la buric, sforăie stins cu o căciulă uriaşă în cap, şiroit de sudoarea fierbinte curgându-i în neştire pe frunte şi pe obraji şi pe gâtul roşu ca focul

-         ,,Păi, bine, măi neică, - îl întreabă un tovarăş de suferinţă -, pe căldura asta, pe potopul ăsta de smoală încinsă, pe vipia asta, pe leşia asta, pe prăpădul ăsta şi dumneata cu căciula în cap?!

-         Asta-i situaţia!’’

Să ne aflăm, oare, sub semnul altui nou blestem, după blestemul, poate de neînlăturat, al tranzacţionismului care ne-a întârziat procesul verticalizării conştiinţei, blestemul farsei? Farsa ,,revoluţiei’’, farsa teroriştilor, farsa judecării cuplului dictatorial, farsa procesului comunismului etc., etc., etc. ? Singurul act scăpat de sub pecetea Farsei, execuţia de la Târgovişte!

Aşadar, comedia cu acute accente groteşti în care suntem cuprinşi toţi şi în care şi jucăm toţi, repet, orbeşte, în regia clasei noastre politice aleasă de noi, este, de fapt, o farsă aflată permanent în pragul tragicului. Am putea spune că inaugurând-o, ne zbatem să şi consacrăm, totodată, în lumea de azi, Farsa tragică.

Acest adevăr îl justifică trist înţelegător, Caragiale:

,,Să nu ne mai facem inimă rea şi spaimă gândindu-ne că lumea românească ar fi mai stricată decât altele. Nu; neamul acesta nu e un neam stricat; e numai nefăcut încă, nu e până-acuma dospit cumsecade.’’