Făt-Frumos din Lacrimogene

Cumva, decepţiile din maturitate se adună ca cele din copilărie: cu timpul, aflăm cauzele lor, poate devenim mai înţelegători, dar decepţia rămîne. Poţi fi Nietzsche sau Freud în privinţa motivelor pentru care X sau Y te-a decepţionat, în adîncul tău rămîi Gigel Decepţionatu.

L-am votat pe Klaus Iohannis pentru că speram că faptul că este german înseamnă ceva, şi încă ceva bine. Punctualitatea şi Sibiul renăscut - iată care au fost motivele mele de speranţă. Fusesem avertizat că pentru oraşul înviat sunt şi alţii „vinovaţi”, dar ce înseamnă raţiunea pentru cel care vrea să spere din răsputeri?! După Ion Iliescu, Emil Constantinescu şi Traian Băsescu nici nu se putea să nu sper - deşi am sperat şi la Constantinescu, şi la Băsescu.

Acum, mă simt ca un măgar ticălos. Gluma cu „Jó napot kívánok” m-a durut, dar încă l-am putut încadra în portretul politicianului interesat de... interese. Dar golful şi circul PNL cu Florin Cîţu nu mai pot să le încadrez decît în portretul carieristului nepăsător. Aşa cum zice Mihai Şora, Iohannis poate fi strîns de multe motive, dar nepăsarea şi chiar cinismul în mijlocul unei pandemii invocată chiar de onor preşedintele cînd cu salutul în limba maghiară nu fac decît să dau cu capul de toţi pereţii.  

Trist este că poate iar se va ivi cineva în care omul să spere şi-apoi poate să se năruie şi acel Făt-Frumos din Lacrimogene. România, ţara carieriştilor şi a măgarilor care crezuseră în ei.