Fisiunea şpăgii

Fisiunea nucleară explicată simplu înseamnă că nişte neutroni liberi eliberaţi la fiecare eveniment de fisiune vor declanşa în continuare alte evenimente care, la rândul lor eliberează mai mulţi neutroni şi pot determina mai multe fisiuni ca într-un joc de biliard scăpat de sub control. Aşa şi cu şpaga, se pare că sunt politicieni care au inventat fisiunea şpăgii: o şpagă dată determină mai multe şpăgi luate şi tot aşa.

Mă întreb dacă persoana care a dat câteva mii de euro şpagă pentru un post de infirmieră sau asistentă la spital, i-a dat ca donaţie la Crucea Roşie, sau va dori ca din alte şpăgi luate să scoată de câteva ori suma iniţială? Cum? De pe spinarea bolnavilor ca să le schimbe cearceaful, să le ducă plosca, să îţi facă injecţie fără să rupă acul în tine sau să-ţi vândă medicamentele pentru care există, vai, doar dreptul nu şi obligaţia să le primeşti.

Gura mi se încleştase şi nu puteam scoate niciun sunet. Doar dinţii îmi clănţăneau spasmodic. Îmi simţeam corpul prins într-o gheară rece care îmi smulgea stomacul şi mă făcea incapabil de cea mai mică mişcare. Simţeam sudoarea prelingându-mi-se pe frunte ca şi cum însăşi viaţa mi se scurgea pe cearceaful pătat de sânge. Sărisem de cele 40 de grade pe care le avusesem la ultima luare de temperatură. Era o senzaţie teribilă, să ard la exterior, în timp ce interiorul îmi era de gheaţă. Am zărit pentru o clipă pragul. Cel dintre viaţă şi moarte.

Muream şi îmi spuneam că este nedrept pentru că eram la zi cu plata asigurărilor medicale. Era a doua oară când eram internat în cel mai mare spital al oraşului. De fiecare dată fusesem supus unor intervenţii chirurgicale minore. De fiecare dată, intervenţiile fuseseră bine făcute şi reuşita lor părea să îmi dea mie dreptate în ciuda tuturor prietenilor care mă sfătuiseră să nu mă operez decât în Capitală. Dar ce folos, că finalul a fost de fiecare dată acelaşi, m-am ales cu o infecţie intraspitalicească ce mă adusese în pragul delirului şi doar tratamente şoc cu antibiotice puternice au reuşit să mă vindece de boli pe care nu le aveam la internare.

Încercam să ţip ca să mă audă vreo asistentă sau infirmieră, dar nu reuşeam decât nişte icnete surde. Fiind noapte, mă gândesc că poate dormeau. Sau erau încă ocupate să strângă semnături de la bolnavi pentru referendumul de demitere a preşedintelui. Ce ghinion pe mine, să fac frison când preocuparea tuturor era să scape de unul în vremea căruia justiţia începea să fie ceea ce trebuia să fie de mult. Mi-am dat seama că icnesc degeaba şi atunci am schimbat tactica. Mi-am ascuţit auzul încât să aud paşii de pe coridor şi doar atunci să-mi concentrez puţina putere rămasă în icnet. Am făcut-o de două-trei ori. Degeaba! A patra oară a fost cu noroc. Treceau paşii târşiţi ai unuia care avea plosca legată de picior şi care, mergând încet, spre norocul meu şi suferinţa lui, mi-a auzit scremetul. A anunţat în sfârşit asistenta.

Că banii sunt insuficienţi în sistemul de sănătate este o realitate de necontestat. Ea poate explica multe, de la lipsa medicamentelor, la lipsa aparaturii de investigare sau tratament de ultimă generaţie. Dar două lucruri fundamentale nu le poate nici explica, nici justifica: lipsa omeniei multor angajaţi ai sistemului sanitar şi mizeria din spitale.

Cât de puţini bani ar primi un spital pentru articole de curăţenie, sunt convins că apa, săpunul sau detergentul vor fi suficiente încât podelele să fie curate, mobilierul sau pervazul ferestrelor din saloane să nu fie rânced, iar grupurile sanitare să fie dacă nu noi, măcar să strălucească de curăţenie. Cu o singură condiţie: să se şi facă curăţenie! Dar aici se manifestă unul dintre efectele perverse ale angajării pe mită: cel care a dat-o va simţi că a căpătat o stare de imunitate, cine din conducere ar mai îndrăzni să îl pună la muncă sau să îi facă observaţie că nu are grijă de bolnavi sau de curăţenie. La adăpostul acestei imunităţi, tot ce face nu mai este datorie, ci o eternă favoare făcută năpăstuiţilor bolnavi, care simt obligaţia să fie recunoscători pe măsură, eventual, aducând ofrande sub forma bancnotei strecurate în buzunarul halatului.

Aţi fost vreodată în vizită la un bolnav aflat în spitalul nostru de urgenţă? Aţi trăit „plăcerea” de a fi hăituit pe culoare de asistente sau infirmiere, ca şi cum ai fi acolo dintr-o plăcere intimă şi perversă, nu mânat de groaza că părintele, soţia sau copilul tău nu primesc îngrijirile pe care le merită? V-aţi gândit că poate unul dintre hăitaşi este o persoană care a dat mită contravaloarea retribuţiei sale pe câţiva ani şi nu are altceva în minte decât să-şi amortizeze „investiţia” din banii scoşi dintr-o batistă legată la brâul bătrânei cu fruntea brăzdată de ani? Aţi văzut minunea pe care o face o bancnotă? Cum doar ea aduce zâmbetul şi bunăvoinţa pe faţa doamnei care îţi străpunge vena?

Aflăm în aceste zile cum o persoană care a îndeplinit funcţii importante în urbe, de la director de spital judeţean la cea de viceprimar, este acuzată că a primit mită pentru a angaja persoane pe post de infirmiere sau asistente la diverse spitale din oraş. Nu dau sentinţe, justiţia o va face, la urma urmelor poate mita a luat-o altcineva. Dar nu asta contează. Faptul cert este că mita s-a dat, s-a luat şi şi-a făcut efectul toxic aducând în sistemul de sănătate persoane care nu vor avea în minte decât calea prin care să-şi recupereze cât mai repede, şi îndoit suma dată drept mită. Şi o vor face metodic, fără scrupule şi fără milă.

Post Scriptum: Am cunoscut în sistem oameni de toată isprava, adevăraţi eroi care salvează vieţi cu preţul efortului câteodată supraomenesc. Medici, asistente, infirmiere. În faţa lor, mă înclin plin de respect. Au depus un jurământ pe care nu îl uită. Articolul meu nu se vrea o generalizare. Ar fi profund nedrept. Doar că nu mai ştiu care sunt mai mulţi, eroii sau negustorii sănătăţii?