Frica nisipurilor mişcătoare

Sentimentul de frică este intens exploatat într-o ţară a nisipurilor mişcătoare, o ţară unde oriunde a-i călca te loveşti doar de aparenţe. O sperietură de genul „Ne robeşte Rusia! Ne robeşte Germania! Ne înghit străinii!“ este „totdeauna un mijloc pentru a face ca mulţimea să se mişte şi pentru a îndrepta opinia publică românească înspre un anume curent!“

Potrivit lui A.E.Baconsky, „oamenii ţărilor sărăcite şi mizerabile au întotdeauna sentimentul că sînt jefuiţi de străini şi puţinele lor bogăţii li se par fabuloase, rîvnite de toţi“ (Biserica Neagră). Iar autorităţile cultivă acest sentiment imaginar de nesiguranţă colectivă. Realitatea este inversă. Se uzitează spaima de străini pentru ca aceia care conduc să poată jefui în linişte. Ceva de genul „dormi liniştit. Avem noi grijă...“. Se pune întrebarea ce fel de ţară „este oare aceasta, în care o mînă de oameni poate pune după voia lor cînd foc, cînd corupţiune?“  

Ce vrea „Europa“ de la noi, se ştia la 1910. Constantin Rădulescu-Motru afirma că „în Ţările Apusului omul s-a ridicat de la starea de fiinţă care se apără şi se supune de frică, la starea de cetăţean care are încredere şi se supune din convingere autorităţii emanată din puterea sa proprie. Din nenorocire, această ridicare nu a avut loc la noi decît pe hîrtie. Şi în aceasta stă tocmai principala cauză a anarhiei din zilele noastre.“ Astăzi Uniunea Europeană vorbeşte despre aceleaşi lucruri: pe hîrtie avem legi care nu se aplică în realitate. Nu există justiţie imparţială şi libertate de exprimare aşa cum legile abia promulgate revendică.

În România modernă „organizarea de partid a rămas o afacere internă a întocmirii boiereşti. Boierii vechi şi noi şi-au alcătuit partidele şi au impus pe şefii lor suveranului. Suveranul numea prim-ministru pe omul impus de partide adică de fracţiunile oligarhiei, şi poporul primea de frică puterea acestui prim-ministru, care graţie parlamentului ales de administraţie era şi în afară de orice răspundere! (…) Oligarhia care a constituit partidele politice în România, din mijlocul căreia pînă acum se alegeau vizirii, adică prim-miniştrii era restrînsă la un mic număr de familii: boierii de tradiţie, de o parte, boieriţii prin revoluţia de la 1848, de cealaltă parte. Împrejurul oligarhiei s-a format cu vremea o clasă numeroasă de cetăţeni, o clasă relativ cu cultură şi care sta înfeodată oligarhiei. Membrii acestei clase, recrutată în cea mai mare parte prin selecţiune din rîndul poporului chiar, constituiau instrumentul prin mijlocul căruia oligarhia punea în mişcare maşina statului. Ei erau funcţionarii statului mari şi mici; ei erau deputaţii şi senatorii, care votau legile cerute de interesele celor de sus şi adesea negreşit şi de interesele proprii; ei erau şi electori care duceau la urnă pe poporul suveran; ei făceau bucătăria constituţionalismului nostru de paradă. Toţi aceştia formau un fel de clientelă a oligarhiei.“

Dacă reperele prezentate mai sus se regăsesc în sfera politicului de astăzi, similaritatea nu este întîmplătoare întrucît oligarhiile funcţionează după acelaşi sistem indiferent de accesorii precum orientarea politică.