Fritz fără de ţară

Titlul sună un  pic scandalos, recunosc, mai ales pentru cine crede că Fritz a poposit în Curtea Miracolelor şi a făcut şi el unul.

E şi o modalitate de a vă atrage atenţia, cu speranţa că veţi citi mai mult decât titlul. Şi, da, mai departe sunt câteva gânduri despre alegeri din partea cuiva care nu a avut vreo echipă în cursa electorală pe care să fie pariat.

Au fost unele din cele mai normale alegeri locale, cu atât mai mult cu cât au avut loc într-o perioadă anormală, amânate cu câteva luni, fiind şi lipsite de gălăgia şi agitaţia specifice campaniilor electorale din vremuri nepandemice. Şi ce este o campanie fără întâlnirea directă dintre candidat şi electoratul său?

Avantajul la alegerile locale este faptul că votantul este mult mai bine informat despre ce era nevoie să se facă pentru comunitatea în care trăieşte şi ce s-a făcut. Sau nu. De către primar, consilieri, de către toţi cei care, cu patru ani înainte, deschiseseră sticla de şampanie pe treptele primăriei.

Cu un pic de discernământ – dând la o parte scuzele de genul ”am vrut, dar nu m-au lăsat”, ”am fost sabotat”, ”consiliul a fost contra” – lucrurile sunt destul de limpezi.

Tocmai pentru că sunt astfel, primarii în funcţie pleacă în cursa electorală cu handicap: se ştie totul, sau aproape totul, despre ei.

Dacă au făcut ceva - dar nu puţin, să ne înţelegem - electoratul i-a recompensat cu încredere.

Dacă nu au făcut nimic, sau au făcut doar puţin şi doar în ultima perioadă a mandatului, cum este obiceiul, electoratul i-a recompensat cu un vot contondent în partea din spate. Nu foarte dureros. Există viaţă şi după un salt înainte.

Toate partidele declară că le-au câştigat (mă refer la cele trei – patru formaţiuni politice care mai contează pe scena politică) şi toate au avut dezamăgiri la care nu s-au aşteptat:

• liberalii au fost înjunghiaţi frăţeşte de către colegii de la USR + în unele din  municipiile care erau date exemple pentru buna guvernare, Timişoara şi Braşovul fiind cele mai evidente exemple;
• social – democraţii au pierdut aproape tot în Bucureşti şi nu au câştigat aproape nimic în Transilvania şi Banat;
• USR+ a demonstrat că fără a fi conectat la butelia de oxigen a diasporei îşi înjumătăţeşte dintr-odată bilanţul naţional;
• UDMR nu a trecut Mureşul, dar asta-i cam de multişor poveste;
• iar PMP, un  acronim care sună interesant, intra şi el la demisol, ca alţii, dacă nu se enerva domnul Băsescu şi nu trăgea un cap în gură unităţii forţelor de dreapta din Bucureşti.  

Au fost câteva revoluţii, vreo două lovituri de sector, încep câteva lupte în justiţie, iar USR+ vrea peste tot un audit.

Nişte domni şi nişte doamne, pe care Apusul nu putea să-i mai încapă, au produs câteva surprize, mai ales în oraşele în care comunitatea locală începuse să se plictisească de cantautorul Robu şi de Primul Solist Scripcaru.

Coincidenţa face ca aceste talente să se manifestat plenar mai ales în tabăra liberală. Un partid cu un simţ muzical mai accentuat.

Dar nici PSD-ul nu a fost ferit de lovituri mai jos de cataramă. Pe care şi le-a administrat, uneori, singur.

După ce a dormit un mandat întreg, domnul Tudorache, un fel de Ciprian Ciucu anticipat al PSD-ului, consilier insistent ajuns, până la urmă, şi primar, a descoperit că a adormit un pic chiar şi în campania electorală şi pe timpul alegerilor, iar când să reclame ”hoţia”, era deja prea târziu: ”Dacă am fi ştiut!”.

Păi, ce facem, domnu Dan, ştie mai bine Clotilde cum e mersul lucrurilor prin depozitele autohtone cu saci electorali? Chiar şi când nu ştie dacă funcţionează camera video?

Acum, da, la tribunal, birjar, dar demersurile acestea, de obicei, se soldează cu NUP, că nu mai are nimeni chef să strice nişte bilanţuri de alegeri. Nu dă bine la democraţie.

S-a demonstrat şi acum că politicienii nu ştiu să piardă, cu greu poţi să-i convingi că au şi ceilalţi dreptul la o ”tură”.

Îmbătaţi cu propriile discursuri, ei cred că, până în ultima clipă, au făcut tot ce trebuia, au muncit, s-au zbătut, au fost inocenţi şi capabili, numai jocul necinstit ale celorlalţi i-a dat jos din dregătorie.

Pe bune?

De cum au deschis uşa unui sediu de partid, chiar la o organizaţie de la cel mai mic nivel, au înţeles cu cine au de-a face şi cum merg lucrurile, au simţit ce duhoare e înăuntru, în cameră şi în oameni.

Dacă după o astfel de experienţă, care te tăbăceşte pe măsură ce îţi aştepţi rândul să fii şi tu promovat pe o listă, să ajungi chiar în fruntea ei, nu eşti vaccinat şi pentru eşecuri, pentru umilinţe, e timpul să citeşti şi alte cărţi. Să solfegiezi alte partituri.

Această imagine de organism îmbâcsit pe care l-a proiectat, în multe circumscripţii, oferta politică locală, i-a împins, poate, pe alegători să se uite şi în altă parte, să încerce şi altceva.

Mai ales că nu au lipsit ofertele venite de departe.

Fritz e una dintre ele. Prezentată în ambalaj bun, cu talent la limbi străine, probabil fără aptitudini muzicale, ceea ce, spre deosebire de predecesor, îi va permite să aibă mai mult timp de dedicat timişorenilor. Orăşeni pretenţioşi dintr-o altă ţară decât cea a copilăriei alesului lor.

Să sperăm că, folosind un pic altfel o expresie din tezaurul lingvistic românesc al noului primar, timişorenii ”au pus botul” cu folos la perspectiva de a fi conduşi de un neamţ provenit tot de pe lângă pădurea unde se plimbau, acum vreun secol şi jumătate, şvabii din familia Hohenzollern.