Generaţia CTRL+ALT+DELETE

Generaţia Facebook cere, pe bună dreptate, „restartarea” României. Numai că o ţară nu e ca un calculator cu un program de operare care reporneşte la comandă şi nici un joc video în care, dacă a murit personajul principal, poţi să reporneşti de la ultimul „Save”.

Remarcabilele proteste de stradă din ultima săptămână, care au fost dominate de ideea „restartării” clasei politice, pornesc de la o profundă nemulţumire. Principalul motiv al revoltei este eşecul „clasei politice”, despre ca s-a spus că e „varză”. De fapt revolta tinerilor se îndreaptă către un grup social care s-a specializat în conducerea societăţii româneşti postdecembriste şi care, în absenţa altor calităţi, şi-a arogat un rol pe care acum vedem că nu îl poate duce la bun sfârşit.

Dar revolta profundă ar trebui să fie împotriva eşecului statului român de a-şi îndeplini rolul – respectiv un eşec de sistem. De fapt există două componente ale „defectării României”, care nu pot fi tratate prin sloganuri anti-politicianiste învechite, din categoria să reducem numărul de parlamentari, să avem Parlament uninominal sau primari „din două tururi” – idei „confiscate” de Mişcarea Populară şi alte partide ale dreptei politice. Aceste propuneri nu fac decât să crească sciziunea între reprezentarea politică şi diversitatea socială.

Trebuie să creştem nivelul de democraţie al României, nu să stimulăm apariţia unei noi clase politice, care la rândul ei va fi bazată pe privilegii şi solidaritate de castă. Dacă ne uităm la elita politică mioritică, vedem că ea are o compoziţie relevantă pentru modul cum se produce coagularea puterii. Pericolul constă tocmai în această dimensiune a selecţiei politice.

Vă propun să facem un mic exerciţiu de analiză demografică. Azi România are 588 de parlamentari – 179 sunt PSD-işti (cu UNPR-işti cu tot), 117 sunt PNL-işti; 25 sunt de la ALDE, 17 de la UDMR şi alţii 45 neafiliaţi sau minoritari (date conform site-ului Parlamentului). Ei funcţionează în 21 de comisii, aceste comisii fiind conduse de către un preşedinte. Fără pretenţii de relevanţă sociologică, dacă monitorizăm biografiile preşedinţilor comisiilor observăm că sunt conduse de un anumit tip social.

Dintre aceşti preşedinţi de comisii, majoritatea (adică 9) sunt foşti directori de firme private sau companii naţionale; avem 1 şef de cameră de comerţ, restul sunt 1 şef de vânzări, 6 ingineri, 5 economişti, 4 jurişti, 1 notar public, 1 absolvent de Ştiinţe Politice, 1 fost jurnalist, 1 profesor, 1 medic, 1 preot, 1 universitar, 1 fost militar. Şi mai grav este că, dintre toţi, unul singur este femeie.

Problema centrală care decurge de aici este monoreprezentarea politică. Ea este explicit respinsă prin sloganul „Ne-am trezit, căutăm lideri competenţi”, care redă o dihotomie imposibil de rezolvat în acest moment, cu actuala compoziţie a clasei politice de la noi. De fapt, modul cum se face selecţia „cadrelor” în sistemul politic românesc este orientat în special înspre succesul în economia de piaţă (sau mai bine spus în economia controlată de stat), cuplat cu predilecţia pentru ingineri şi absolvenţii de drept (mai toţi, să nu uităm, bărbaţi peste o anumită vârstă).

Pentru a schimba sistemul se pot face multe lucruri, unele deja propuse de reprezentanţii tinerilor care protestează (interdicţii pentru politicienii corupţi ori revenirea la principiul lustraţiei – deja desuet). Ce ne facem însă cu marea majoritate a instituţiilor publice care nu sunt conduse direct de către politicieni? Cum „restartăm” statul român, scufundat în marasmul birocraţilor incompetenţi, al micilor funcţionari inepţi şi al endemicelor relaţiilor de cumetrie? Vă mai amintiţi de cei 15 mii de specialişti lipsă ai Convenţiei Democrate?

În plus, după cum s-a văzut din înfiinţarea (pe Facebook) a „partidului Colectiv” de către un fost membru al Partidului Conservator, care a dat „mai departe” pagina, o altă imponderabilă este carierismului concetăţenilor noştri. În condiţiile în care „strada” nu poate fi confiscată de către un singur grup, intrarea în politică a figurilor reprezentative din sfera civică nu va aduce automat reprezentare parlamentară.

Defectul congenital al sistemului politic românesc rămâne acela că se bazează pe ideea (învechită) a reprezentării proporţional-majoritare, prin redistribuirea voturilor către învingători. Dacă un partid câştigă, câştigă şi reprezentanţii acestuia, fără ca ei să fie responsabili direct în faţa alegătorilor. Cele mai şocante consecinţe sunt cele din 2012, când la redistribuire au intrat în parlament cetăţeni care nu au câştigat în colegiul lor electoral – ba chiar unii care erau pe locuri neeligibile.

Una dintre soluţii este ceea ce grecii antici numeau isonomia – respectiv sortarea în mod egal a reprezentării politice în administrarea cetăţii. Dacă partidele nu sunt în stare să facă selectarea candidaţilor, iar noi am văzut că nu sunt, atunci „sortarea” trebuie impusă legislativ.

O schimbare a sistemului politic fără o schimbare a legislaţiei privind reprezentarea este imposibilă. Aici este marea problemă a României - gradul de reprezentare politică – aici se vede că sutele de mii de tineri nu simt că cineva le poate susţine interesele, ideile, valorile. Dacă avem prevederi speciale pentru grupurile minorităţilor naţionale, de ce să nu avem prescrieri şi pentru alte grupuri sub-reprezentate. Pur şi simplu reprezentarea în colegii uninominale, cu mai puţini parlamentari, dacă mergem pe principiul neoliberal, va duce la victoria bogătanilor, a oamenilor cu resurse şi influenţă financiară. Aici este o confuzie între reprezentarea opiniilor (în cazul acesta strada) şi reprezentarea politică prin intermediul partidelor. Sistemul de tip „listă” trebuie completat de un al doilea sistem de selecţie, care să fie bazat pe „cote electorale”.

În Uruguay, de exemplu, după introducerea cotelor obligatorii de 33% pentru femei acest lucru a dus la îmbunătăţirea compoziţiei parlamentare şi la democratizarea proceselor decizionale. Ţări precum Belgia sau Spania au introdus astfel de măsuri, iar în altele există prevederi voluntare ale partidelor – care îşi asumă public schimbarea modului de intrare pe liste. Alte măsuri care să reducă dezechilibrele politice au fost deja parţial iniţiate (prin noua lege a partidelor politice), dar ele nu vor produce efecte dacă nu sunt dublate de măsuri care să permită accesul acestor noi partide în Parlament. Inegalitatea reprezentării electorale va continua să ducă la excluderea unor grupuri sociale din dialogul public. O măsură complementară ar putea fi creşterea reprezentativităţii la nivel local şi regional. Transformarea consiliilor judeţene şi a prefecturilor din sedii discreţionare ale partidelor în forumuri de dialog civic. Nu în ultimul rând, avem nevoie de depolitizarea totală a numirilor în instituţiile publice – de la spitale la inspectorate judeţene, de la regii autonome la instituţii „descentralizate” cancerul politizării a măcinat România ultimelor decenii.

Un ultim exemplu pozitiv este Canada şi modul cum reprezentarea selectivă se face la nivelul Guvernului condus de Justin Trudeau. Jumătate din membrii cabinetului sunt femei, principiul atribuirii posturilor este acela al reprezentării regionale, iar regula este incluziunea grupurilor defavorizate. Astfel cabinetul include trei politicieni Sikh şi două persoane cu dizabilităţi.

Aceasta este adevărata provocare pentru „restartarea” autentică a României.