George Simion este un demagog al zilelor noastre, în sensul propriu de la originea acestui cuvânt din greaca veche (dēmos = „popor” + agōgos = „lider”) şi fără conotaţia peiorativă pe care i-o atribuie ştiinţa politică modernă. În democraţia antică din Atena, demagogul era acel exponent al maselor de cetăţeni care trăiau de pe-o zi pe alta şi aflat în antiteză cu oligarhii şi aristocraţii care conduceau cetatea prin puterea influenţei economice. Demagogul provenea din rândul plebei, spunea lucrurilor pe nume, arăta acuzator cu degetul către vinovaţi şi formula soluţii rapide şi simpl(ist)e, la nivelul de înţelegere al oamenilor săraci şi cu carte puţină.

Tăbăcarul atenian Cleon din secolul al V-lea î.Hr. a fost prototipul demagogului a cărui oratorie neşlefuită stârnea patimă printre cei care îl ascultau, deoarece mergea direct la sufletul gloatei. Subiectele politice şi administrative importante din viaţa cetăţii erau destul de abstracte şi complicate pentru puterea de judecată a cetăţenilor simpli, la fel cum sunt aceste subiecte şi în ziua de azi, iar Cleon le mărunţea în dumicaţi suficient de mici pentru a fi înghiţiţi pe nemestecate de cei care îl ascultau. Violent în exprimare şi naţionalist, dar în acelaşi timp inteligent şi persuasiv, demagogul mângâia orgoliul colectiv al plebeilor, vorbindu-le despre măreţia poporului Atenei sau despre faptul că cetatea nu are conducătorii pe care îi merită. Asmuţind poporul împotriva cutumelor instituite de elita politică a vremii, adică ceea ce astăzi am numi „sistemul”, Cleon a fost primul politician anti-sistem consemnat în istorie.

Imaginându-ne o punte de două milenii şi jumătate, demagogul contemporan George Simion afirmă că luptă la rândul lui cu sistemul, adică acea caracatiţă transpartinică, veche de cel puţin trei decenii, care acaparează posturi-cheie din aproape toate instituţiile statului. Retorica lui Simion face apel la emoţie, dar nu la aceea care înduioşează, ci la emoţia negativă pe care o generează cuvintele sale percutante despre clasa politică trădătoare de neam ori despre pericolele iminente la adresa românilor sau a identităţii noastre naţionale. Discursul său ferm se aşează pe terenul fertil al neîncrederii multor români faţă de străini, atunci când îl cataloghează „criminal” pe Raed Arafat, iar ignoranţa faţă de ştiinţă a aceloraşi este gâdilată atunci când le vorbeşte despre „ei cu pandemia lor”.

L-am cunoscut personal pe George Simion în 2017, în perioada când focusul vieţii sale era militantismul civic pentru unirea Republicii Moldova cu România. Ducea o viaţă modestă într-o garsonieră din Bucureşti, pe care o împărţea cu un coleg de apartament, departe de confortul material al unui orăşean trecut de 30 de ani, cu studii superioare în administrarea afacerilor. Cu părinţi relativ înstăriţi şi având el însuşi talent în business, prefera să aloce foarte puţin timp micii afaceri proprii, câştigând doar bani pentru subzistenţă, cât să ducă mai departe lupta căreia îi dedica de ani buni aproape întreaga atenţie. Era permanent în contact cu diverşi oameni din anturajul unionist, pentru că o singură persoană n-ar fi ţinut pasul cu el, la intensitatea cu care depunea eforturi şi trăia pentru unire. Viaţa sa personală plătea preţul angajamentului total pentru unionism, dar nu-l preocupa.

Nu mai întâlnisem pe nimeni atât de consumat în interior de un ideal naţional care din postura sa apolitică nu i-ar fi adus nici profit, nici glorie pentru sine. Am glumit spunându-i că are profil obsesiv-compulsiv de dictator, dar l-am încurajat să continue lupta, pentru că marile schimbări din lume (în bine, dar şi în rău) au fost realizate de oameni care au crezut cu îndârjire în ideea lor şi au luptat pentru ea până-n pânzele albe, reuşind în final să învingă toate piedicile. Iar unirea cu România cea mică dintre Prut şi Nistru mi se pare şi acum cel mai nobil ideal pentru un tânăr patriot din zilele noastre.

Este nevoie să fii dintr-un anume aluat de om să ai stomacul suficient de puternic să digeri înfrângere după înfrângere şi să continui lupta cu mai mare înverşunare. Zece ani de victorii mărunte şi eşecuri majore în activismul unionist l-au modelat pe George Simion în politicianul hiperactiv de astăzi. Ani de abuzuri din partea autorităţilor de la Chişinău şi, ocazional, chiar şi de la Bucureşti au călit voinţa unui personaj de care astăzi nimeni din România nu mai poate face abstracţie. Cu mare reticenţă a făcut pasul către a deveni politician, respectiv după ce i-am turnat în urechi picătura chinezească timp de doi ani, spunându-i că singura soluţie pentru unire este una politică şi că deja a atins maximul a ceea ce putea realiza fără să aibă autoritatea unei funcţii publice. Din 2019, Simion a transferat în politică energia pe care o investea până nu demult ca activist civic, iar aceasta a fost cheia ascensiunii rapide a Alianţei pentru Unirea Românilor şi continuă să fie motorul creşterii partidului în sondajele de opinie privind intenţia de vot.

Faptul că manifestările sale publice polarizează adânc societatea românească şi constituie motivul principal pentru care mulţi oameni îl adoră cu aceeaşi pasiune cu care alţii îl urăsc este reţeta de succes pe Facebook. Algoritmul reţelei de socializare este în extaz la orice postare a sa, deoarece sămânţa de scandal din aproape fiecare mesaj generează printre utilizatori un uriaş engagement – interacţiune şi interes, adică trafic şi bani pentru platformă. George Simion a trecut cu mult de un milion de urmăritori pe contul său personal de Facebook (fără a pune la socoteală alte zeci de mii pe canalul de YouTube, sau pe conturile de Instagram şi Twitter – pe acesta din urmă postând mesaje exclusiv în limba engleză pentru jurnaliştii şi observatorii politici străini). În mediul online, liderul AUR are o amprentă la sol care rivalizează cu a preşedintelui Klaus Iohannis şi este deja de poveste faptul că fotografia din faţa bisericii pe care o postează dimineaţa cu urarea „Să aveţi o duminică binecuvântată” are deja cincii mii de distribuiri până la prânz.

Însă ceea ce este cu adevărat remarcabil şi ieşit din comun în structura imaginii publice a lui George Simion este ce reuşeşte el în mediul offline, adică în viaţa reală a oamenilor din România. Pe cât de popular este Simion pe Facebook, pe atât de mult are trecere la acei români la urechile cărora nu ai cum să ajungi prin intermediul reţelelor virtuale, ci doar bătând cu piciorul uliţele prăfuite ale satelor şi oraşelor de provincie. Şi aceasta pentru că, spre deosebire de vasta majoritate a parlamentarilor români (inclusiv cei din AUR), care consideră legitimaţia de senator sau deputat este un bilet de odihnă pe patru ani, Simion are o activitate asiduă în teritoriu.

Deşi este deputat din circumscripţia Bucureşti, el acoperă întreaga Românie, ba chiar şi diaspora, în weekend şi în vacanţele parlamentare, în cadrul unui program de lucru de şapte zile pe săptămână, 365 de zile pe an. Dacă vinerea îl vezi ţinând un discurs de la pupitrul Parlamentului României sau transmiţând live pe Facebook de la şedinţele comisiilor de specialitate, sâmbăta este invitat ca speaker la o conferinţă precum Forumul Economic din Polonia, iar duminica (după slujbă) este în Slănic Prahova, unde se alătură protestului localnicilor care se opun exploatării industriale a monumentului geologic Piatra Verde de către o companie minieră germană. Printre toate aceste apariţii publice, care includ în unele seri şi adevărate tururi de forţă prin studiourile posturilor TV, face şi muncă de culise: organizează întâlniri cu susţinătorii săi pentru consolidarea infrastructurii locale a partidului, prin deschiderea de noi filiale AUR în ţară şi în străinătate, şi ţine şedinţe de strategie cu colaboratorii apropiaţi, la sediul central de pe strada Traian nr. 168 din Bucureşti.

Ca şi cum evenimentele naţionale la care participă fizic şi dezvoltarea pe plan intern a partidului nu ar fi fost de ajuns, încă o activitate de care acelaşi George Simion se ocupă personal este închegarea legăturilor pe plan extern între AUR şi alte partide conservatoare, naţionaliste sau suveraniste din Europa. Călătorind de câteva ori pe lună în ţările europene, a găsit deschidere în special la unii membri din conducerea partidului PiS (Lege şi Justiţie), vioara întâi a coaliţiei de guvernământ Dreapta Unită, care conduce Polonia din 2015. Colaborează şi cu partidul Fratelli d’Italia, VOX (Spania) şi curtează Fidesz (Ungaria), formaţiunea lui Viktor Orbán, în vederea unei alianţe pan-europene a partidelor care se opun federalismului bruxellez. A lipsit de la recenta reuniune de la Varşovia a partidelor conservatoare, unde România a fost reprezentată de europarlamentarul Cristian Terheş (ex-PSD, acum PNŢCD), doar pentru că întâlnirea liderilor acestor mişcări politice a avut ca scop unificarea vocii din Parlamentul European, unde AUR încă nu este prezentă.

Pentru un politician care abia în ultimul an a devenit cu adevărat o persoană publică în România, George Simion, la vârsta de 35 de ani, are înaintea sa un viitor lung în politica românească. Inclusiv discursul din Parlament i s-a rafinat: dacă la început cuvintele sale aveau doar forţă ofensivă brizantă, dar le cam lipsea stilul, între timp a dobândit ceva abilitatea oratorică a lui Corneliu Vadim Tudor de a-şi plesni adversarii cu lovitura de bici a ironiei. Evoluţia personală fulminantă din aceste 12 luni, pe parcursul cărora s-a ridicat din cvasi-anonimat pentru a deveni unul dintre cei mai influenţi actori de pe scena politică naţională, pare să indice obiective înalte în cariera publică. Atâta vreme cât ambiţia îi este propulsată de aceeaşi energie aparent inepuizabilă, nu este deloc greu să ne imaginăm în anul electoral 2024 o candidatură în tandem cu Călin Georgescu, premierul propus de AUR.