Ghiuj bătrân, la loc comanda!

Poate că românii sunt convinşi de existenţa extratereştrilor, a bubulilor, a reptilienilor şi au o frică religioasă de sistemele de securitate ale statului. De aici pasivitatea în faţa puhoiului de bugetari graşi, ale căror obligaţii şi îndatoriri nu le cunosc.

Umbra neagră a vechii Securităţi, omnipotentă, omniscientă şi ubicuă, a lăsat în psihicul naţiei o pată urâtă. România a bătut, cu numărul de agenţi secreţi pe cap de locuitor, toate recordurile lumii civilizate. La ce mama naibii ne-or fi trebuind atâţia nimeni nu ştie. Dar toată lumea ştie că ei sunt aici, nevăzuţi, necunoscuţi şi, cum spuneam, atotprezenţi.

OK, asta-i situaţia, cu ăştia defilăm. Dar nu v-aţi întrebat niciodată de ce se calcă pe picioare SRI cu SIE, DIE, STS, DCISM, DGIPI şi DGIA? Cum mama dracului se face că atunci când e vorba de interesul naţional, instituţiile mai sus numite şi-o trag la cotoaie şi, în numele legilor şi regulamentelor, îşi pasează responsabilităţile? Dar, dacă e de chinuit sau împroşcat un adversar politic (al cui? al statului? al unui partid?) sau un ziarist care dă în gât necinstea şi lăcomia, brusc, cu un ardei iute înfipt în fund, serviciile se pun pe treabă, scotocesc şi analizează în laboratoare ultramoderne până şi laptele pe care l-a supt respectivul de la mă-sa. Când, însă, cade un avion şi nefericiţii supravieţuitori strigă după ajutor, la fel de brusc, li se astupă urechile, li se pune ceaţa pe ochi, iar aparatura tace, ruşinoasă şi scoasă din priză.

Nu se ştie la ce resurse monetare au acces aceşti băieţi cu ochi albaştri. Nimeni nu are voie să întrebe şi să pretindă. Interese superior-naţionale interzic muritorului de rând să protesteze împotriva acestei protecţii inutile şi înspăimântătoare. Gurile rele spun că SIE învârte afaceri economice de miliarde, fără să dea socoteală nimănui. Că sunt un stat în stat şi cine îndrăzneşte să-i ia la bani mărunţi nu va mai găsi îndurare nici în gaură de şarpe.

Aşezaţi-vă liniştiţi la locurile voastre, azi nu vorbesc despre tristul caz al jurnalistului mărturisitor. Ci despre şeful SIE, dl Teodor Meleşcanu, om în a cărui fişă de post intră neparticiparea la jocul politic şi care şi-a strâns pe şestache, ca un interlop, sprijinit de un suspect, semnături pentru preşedinţie. În tot acest timp în care cadrele au umblat cu ligheanul de semnături, domnia sa a stat în post, a scris rapoarte. A semnat acte. S-a uitat pe fereastră, trăgând din trabuc cu sete şi speranţă. A purtat tratative, a promis, a călcat legea zi de zi, ceas de ceas şi în proporţie de masă. În clipa în care l-am auzit că bâiguia ceva despre o decizie, am aşteptat deznodământul. Confirmarea operaţiunii secrete, făcută cu acceptul şi colaborarea domniei sale, e un act ilegal. Mă aşteptam, luni seara, să-l umfle mascaţii, după cum merită. Când colo, aceeaşi colcăială nevolnică, aceeaşi jenă finuţă a procuraturii de a-l aresta. Nu s-a găsit nimeni să-i tragă o smetie juridică. Dl Meleşcanu e bine mersi, a depus 400.000 de semnături în susţinerea domniei sale. Niciun serviciu, niciun apărător al statului de drept n-a mirosit o operaţiune de o asemenea anvergură. Nu contează că n-are nicio şansă. Constat că pentru astfel de oameni importanţi nu există lege. Există doar năduful unui fraier ca mine, care poate spune doar atât: „Ghiuj bătrân, la loc comanda! Şi voi, ceilalţi, acasă! Da' mai repede!“.