„Golăneala” şefilor SRI şi SIE

Două ştiri privind invizibila, misterioasa şi enigmatica lume a serviciilor de informaţii şi-au făcut loc săptămâna trecută în spaţiul mediatic autohton. Stârnind mai mult sau mai puţină iritare şi generând câteva polemici şi comentarii. Unele mai timide, iar altele mai îndrăzneţe.

Prima ştire a venit tocmai din îndepărtatul şi bătrânul continent al Americii de Nord, tocmai de la Washington D.C, şi îl are în prim-plan Garry Reid, şeful Contrainformaţiilor pentru Apărare şi Securitate din cadrul Pentagonului, care a fost demis în urma unor acuzaţii de hărţuire sexuală şi de sabotare a cercetării şi gestionării dovezilor privind Fenomenele Aeriene Neidentificate, precum şi de întârzierea, în mod voit, a evacuării refugiaţilor din Afganistan. O bine-venită demonstraţie că în SUA „rule of law” chiar funcţionează şi nu se încurcă de numele personajelor care ajung să abuzeze, dincolo de orice limită, de funcţiile pe care le ocupă vremelnic.

A doua ştire a venit de pe plaiurile noastre mioritice şi are în prim plan activitatea dragilor noastre servicii de informaţii. Dacă vă gândiţi că, în sfârşit, ancheta privind explozia maşinii de la Arad, un atentat pe care SRI ar fi trebuit, cel puţin, să-l prevină, şi în urma căreia un nefericit om de afaceri şi-a pierdut viaţa a fost finalizată şi făptaşul (sau făptaşii) au fost prinşi, o să fiţi cam dezamăgiţi. Nici creierele inteligente de la SIE nu au reuşit să rezolve complicatul caz al răpirii lui Iulian Gherguţ, angajat al unei firme de pază la o mină din nordul Burkinei Faso, care a fost răpit în 2015 de o grupare islamistă, ca să ţină acum prima pagină a ştirilor. În paranteză fie spus, nu ştiu de ce SIE nu apelează la expertiza pensionarului şi rezervistului Florian Coldea, cel  căruia i s-a dus buhul pentru rolul providenţial pe care l-a avut în criza jurnaliştilor români răpiţi în Irak. Coldea chiar ar putea să-i ajute pe cei de la SIE cu câteva sfaturi, iar Iulian Gherguţ să fie adus, în sfârşit, acasă.

Nu, mândrele noastre servicii de informaţii au ieşit săptămâna trecută din anonimatul lor ca urmare a unei mici „golăneli”. Profitând de contextul politico-militar deosebit de complex şi tensionat de la graniţele ţării, dar şi de pretextul aplicării Regulamentului (UE)2019/452 al Parlamentului European şi al Consiliului din 19 martie 2019,  care stabileşte cadrul obligatoriu pentru statele membre pentru examinarea investiţiilor străine directe în Uniune din motive privind securitatea sau ordinea publică, premierul Nicolae Ciucă a introdus, pe şest, şi prevederea conform căreia, reprezentanţii SRI şi SIE sunt invitaţi permanenţi în Comisia pentru examinarea investiţiilor străine directe (CEISD) formată din reprezentanţi ai guvernului, ministerelor şi Consiliul Concurenţei.

Cu alte cuvinte, fără avizul celor de la SRI şi SIE în România nu va putea călca niciun picior de investitor din afara Uniunii Europene, fie că el vine din Marea Britanie, Canada, Australia sau Japonia. Or, se ştie că economia României duduie, iar investitorii care se gândesc să păşească într-o ţară democratică, cum încă se mai păstrează aparenţele în ţara noastră, abia aşteaptă să dea nas în nas cu şefii serviciilor de informaţii. Sau că, până la adoptarea acestei Ordonanţe de Urgenţă, România a funcţionat ca un sat fără câini, unde orice investiţie dubioasă ar fi putut să fie implementată fără ca nicio instituţie a statului să nu se sesizeze şi să nu ia măsurile cuvenite.

Mai mult, încercând să îndrepte pocinogul făcut şi să răspundă la întrebările legitime ale presei, conducerea SRI a transmis un comunicat de presă în care afirmă cu tărie că are dreptul de a aviza proiecte de lege în România: „Precizăm că, prin similitudine, Serviciului Român de Informaţii i se solicită avizul pentru multe alte chestiuni care privesc securitatea naţională (industria de apărare, investiţii în capabilităţi 5G etc)”. Şoc şi groază! Când, unde şi cum a fost modificată Constituţia României, astfel încât un serviciu de informaţii să avizeze proiecte de lege? Cum, unde? În SRS, adică în Republica Securistan România, apărută după proptirea lui Klaus Iohannis la Cotroceni, totul este posibil.

„Ne e prost cel care cere, prost e acela care dă”. Eduard Hellvig şi Gabriel Vlase sunt doi politicieni foarte inteligenţi, care au şi o experienţă politică şi administrativă foarte mare. Sunt vechi şi hârşâiţi în politică. Ştiu cum arată şi cum se practică jocul politic chiar şi fără informaţiile pe care le au astăzi la dispoziţie din postura de şefi ai SRI şi SIE. Deci, prin urmare, joacă. Nicolae Ciucă este, însă, cel care şi-a asumat Ordonanţa de Urgenţă care încalcă Constituţia României şi legile care se află astăzi în vigoare, chiar cu preţul unui presupus scandal media. De ce a comis, oare, Ciucă o astfel de imprudenţă?

Un prim răspuns ar fi acela că Nicolae Ciucă, acest Shrek al politicii noastre dâmboviţene, este un naiv. Şi că oricine poate să îi strecoare sub nas tot felul de proiecte controversate care servesc intereselor anumitor cercuri de putere din România. Un alt posibil răspuns ar fi acela că premierul Ciucă este şantajabil. Şi că povestea cu plagiatul este apă de ploaie pe lângă scheletele care zac prin dulapul fostului ministru al Apărării. Astfel, Hellvig şi Vlase nu au avut nicio emoţie în privinţa cooptării serviciilor pe care le conduc în structura guvernamentală care va examina şi aproba investiţiile care vin din zona non-UE.

O altă ipoteză, mult mai plauzibilă, ar fi aceea că Nicolae Ciucă, general în rezervă şi reprezentant al unei instituţii de forţă, vrea un mandat întreg de premier şi pentru ca acest lucru să fie posibil vrea să trăiască în linişte cu toate serviciile de informaţii. Şi că a învăţat foarte multe lucruri din lecţia anului 2012 când Traian Băsescu, căzut pradă sfaturilor mai mult sau mai puţin binevoitoare oferite de către unii consilieri prezidenţiali, care croşetau basme cu Zâna Măseluţă şi Albă ca Zăpada, l-a desemnat premier pe directorul SIE de la acel moment, stârnind o iritare maximă şi accentuând rivalităţile existente în interiorul cuibului de viespi al serviciilor de informaţii.

De asemenea, nu este exclus ca nici Klaus Iohannis, cel care este şeful de facto al guvernului României, să nu fie străin de acest demers. Iohannis dorind, la rândul său, să îşi cumpere liniştea pentru restul de mandat care i-a mai rămas de petrecut la Cotroceni. Şi, cel mai important, să îşi asigure liniştea, libertatea şi privilegiile de fost preşedinte (casă de protocol, pază şi indemnizaţie) şi după terminarea mandatului de preşedinte. Iar frica care îl domină şi stăpâneşte în totalitate îl va împinge să facă şi alte compromisuri sulfuroase în avantajul instituţiilor de forţă ale statului român.

Hellvig şi Vlase au făcut un joc win-win. Actuala opoziţie parlamentară este o glumă proastă, atât USR, cât şi AUR, fiind nişte simple jucării în mâinile serviciilor. Presa, la rândul ei, în marea sa majoritate, a devenit prizoniera contractelor din bani publici oferite de către partidele aflate la guvernare. De asemenea, şi contextul militar de la graniţa ţării le protejează scaunele celor doi şefi ai SRI şi SIE. Cine să îi audieze în Parlament? Şi, mai ales, cine ar avea curajul să le ceară demisia din funcţii fără să fie catalogat imediat drept putinist? Sau să fie acuzat că face jocurile Rusiei lui Putin? Cum spuneam, o excelentă acţiune („golăneală”) de tip win-win care poartă amprenta Hellvig şi Vlase.

Creşterea puterii serviciilor de informaţii în mandatul lui Klaus Iohannis, cu mult peste cadrul legal, este mai mult decât evidentă. Inevitabil, toate aceste acţiuni de penetrare cu forţa a mediului politic, guvernamental şi economic de către serviciile de informaţii indică şi un prim narativ al viitoarei campanii electorale din anul 2024. Care va avea în centrul său ideea de redare a puterii civililor. Însă, pentru ca acest lucru să fie posibil, până în anul 2024, ar trebui să apară şi nişte partide politice construite de civili pentru civili.