Guvernarea Cioloş – singurul atu al liberalilor

Dacian Cioloş în Parlament FOTO Inquam Photos

Ultimele trei runde ale alegerilor prezidenţiale (2004, 2009 şi 2014) au evidenţiat şi accentuat tendinţa românilor de a acorda mandatul de preşedinte unui candidat care provine dintr-un partid de dreapta sau care este susţinut de o coaliţie formată din partide de dreapta.

După adoptarea Constituţiei din 1991, şi până în anul 2004, românii au votat de două ori în funcţia de şef al Consiliului Suprem de Apărare al Ţării un preşedinte care provenea dintr-un partid de stânga (Ion Iliescu – PDSR/PSD) şi o singură dată un preşedinte care provenea dintr-o alianţă care reunea mai multe forţe de dreapta (Emil Constantinescu – CDR). 

Mandatul egal de patru ani şi organizarea alegerilor prezidenţiale simultan cu cele parlamentare, ilustra atributul constituţional care îi permitea preşedintelui să-l desemneze pe primul-ministru, imediat după preluarea mandatului, drept principalul criteriu de evaluare a candidaţilor.

În primul tur de scrutin alegătorii erau chemaţi la urne să opteze pentru echipa formată din preşedinte şi propunerea pentru premier, dar şi pentru programul politic al partidului din care proveneau cei doi candidaţi, care se transforma apoi în program de guvernare.

Revizuirea Constituţiei din anul 2003 şi decalarea alegerilor prezidenţiale de cele parlamentare, prin modificarea duratei mandatului preşedintelui de la patru la cinci ani, i-a determinat pe candidaţii la funcţia de preşedinte, rămaşi fără posibilitatea de a valorifica imediat atributul constituţional de a desemna un  premier, să se prezinte electoratului accentuând alte dimensiuni ale funcţiei prezidenţiale.

Implicarea preşedintelui în modernizarea şi reformarea instituţiilor statului a devenit elementul central al programului prezidenţial. Rolul important jucat de preşedinte în numirea şefilor principalelor servicii de informaţii, desemnarea Procurorului General şi a adjuncţilor acestuia, a şefului DNA şi DIICOT, numirea preşedintelui ICCJ sau a judecătorilor la Curtea Constituţională a dobândit din ce în ce mai multă importanţă în ochii electoratului.

Jocul puterii în care imunitatea în faţa legii a devenit o garanţie promisă de unii candidaţi anumitor cercuri de afaceri şi de interese, în schimbul sprijinului mediatic şi financiar în timpul campaniei electorale, a fost bine înţeles şi sancţionat de către electorat în timpul ultimelor trei campanii prezidenţiale.

Creştere calităţii nivelului de trai, apartenenţa la structurile NATO, integrarea în Uniunea Europeană, libera circulaţie şi deschiderea pieţei forţei de muncă în spaţiul european, dar şi accesul la surse multiple de informaţie au responsabilizat alegătorii, chiar dacă uneori rezultatul votului a părut a avea mai degrabă o componentă emoţională.

Prin votul exprimat din 2004 până în 2014, în alegerile prezidenţiale şi parlamentare, alegătorul român a preferat ca atribuţiile privind reforma statului şi apărarea independenţei justiţiei să fie administrate de un preşedinte provenit din spectrul de dreapta, în timp ce atribuţiile privind finanţele şi bugetul ţării să fie administrate de un partid de stânga sau de o alianţă care să conţină şi un partid de stânga.

Ghinionul Alianţei PNL – PDL

Alianţa formată din PNL şi PDL s-a dovedit a fi o formulă de succes atunci când au loc alegeri prezidenţiale, dar una ghinionistă când este vorba de alegerile parlamentare.  

Palmaresul electoral demonstrează că PNL este câştigător atunci când se aliază cu un alt partid de dreapta pentru a da preşedintele României (2004 şi 2014), dar nu garantează succesul politic atunci când se aliază cu un partid de stânga (turul doi al prezidenţialelor din 2009).

De asemenea, PNL nu convinge electoral când se aliază cu un partid de dreapta pentru a forma guvernul (2004), dar este  câştigător atunci când se aliază cu un partid de stânga (2012). 

Guvernarea individuală a PNL (2007 – 2008) şi PDL (2010 – 2012) nu a convins, sau a produs dezamăgire în rândul electoratului, ceea ce a generat pierderea alegerilor de cele două partide, după ce au deţinut funcţia de prim-ministru.

Astfel:

În alegerile prezidenţiale şi parlamentare din anul 2004, dreapta câştigă prezidenţiale şi stânga parlamentarele. Alianţa Dreptate şi Adevăr, formată din PNL şi PD (partid încă afiliat la Internaţionala Socialistă, dar care adoptase un discurs centrat pe teme de dreapta) câştigă alegerile prezidenţiale, dar pierde alegerile parlamentare. Alegătorii sunt seduşi de ţepele din Piaţa Victoriei, promise de candidatul Traian Băsescu, dar preferă să acorde credit pentru formarea guvernului Uniunii Naţionale PSD + PUR (ulterior PUR devine ”soluţia imorală”).

Alegerile parlamentare din 2008 marchează o premieră: stânga şi dreapta sunt la egalitate. PNL, deşi a condus timp de patru ani guvernul, pierde alegerile parlamentare. Partidul Social Democrat şi Partidul Democrat Liberal obţin rezultate egale în alegerile parlamentare şi cele două partide formează guvernul, cu primul ministru aparţinând PDL. Încrederea în coaliţia PDL-PSD este în aprilie 2009 de 26% (Barometru CSOP)

Prezidenţialele din 2009: reprezentantul unui partid de dreapta, afiliat Partidului Popular European, câştigă alegerile. Cele două partide de dreapta, PNL şi PDL, se află pe poziţii adverse: Partidului Democrat Liberal îl propune şi susţine pentru un nou mandat pe Traian Băsescu, iar liberalii formează o alianţă în turul al doilea cu PSD, pentru susţinerea lui Mircea Geoană în funcţia de preşedinte al României.

Alegerile parlamentare 2012: alianţa formată între un partid de stânga şi unul de dreapta câştigă alegerile. Dezamăgirea generată de guvernarea PDL, măsurile de austeritate şi erodarea încrederii în Traian Băsescu favorizează ascensiunea unei alianţe construite în jurul unui partid de stânga. Uniunea Social Liberală, alianţa formată de PSD şi PNL, şi partidele satelit PC şi UNPR, câştigă alegerile parlamentare cu peste 60% din voturi, fiind cel mai mare scor electoral obţinut în ultimii 22 de ani.

Prezidenţiale din 2014: alianţa formată din două partide de dreapta câştigă alegerile. PNL şi PDL refac alianţa din anul 2004, de data aceasta sub denumirea de Alianţa de Centru – Dreapta, şi îl susţin pe Klaus Iohannis pentru funcţia de preşedinte. Victor Ponta, candidatul Alianţei PSD – UNPR – PC, pierde alegerile prezidenţiale, însă acesta îşi păstrează funcţia de prim ministru. Conform sondajului INSCOP din luna februarie 2015, peste 60% dintre românii consideră că preşedintele Klaus Iohannis trebuie să colaboreze/lucreze cu guvernul condus de Victor Ponta. De asemenea, 52,4% consideră că PNL trebuie să revină la guvernare în urma unor alegeri.

Portofoliul guvernamental al PNL pentru alegerile din 2016

DNA a impus ritmul şi temele campaniei prezidenţiale de anul trecut. Foarte probabil ofensiva împotriva corupţiei nu se va opri nici anul viitor, însă  impactul nu va mai fi la fel de puternic. Mai mult, la Cotroceni există deja elementul de siguranţă care garantează că reforma instituţiilor rămâne ireversibilă.

Climatul de instabilitate, predominant la nivel european, va accentua preocupările şi temerile electoratului faţă de problemele legate de viaţa de zi cu zi, precum veniturile, starea de sănătate, pierderea locului de muncă sau siguranţa individuală.

Ofertele şi soluţiile partidelor privind combaterea şomajului, crearea de noi locuri de muncă, mărirea ratei de absorbţie a fondurilor europene, scăderea/creşterea taxelor şi impozitelor, reforma administraţiei, educaţiei şi sănătăţii vor fi analizate, dezbătute, sancţionate sau aprobate de către electorat.

Scorul de 2 881 406 de voturi obţinute de alianţa PNL – PDL, faţă de cele 3 836 093 de voturi obţinute de PSD şi aliaţii săi,  reprezentând votul politic în primul tur al alegerilor prezidenţiale din 2014, nu este unul încurajator în perspectiva parlamentarelor care urmează a avea loc anul viitor.

Portofoliul guvernamental deţinut de PSD este unul destul de voluminos şi se va axa pe promovarea datelor privind menţinerea stabilităţii macro-economice, creşterea economică, adoptarea unui nou Cod Fiscal, reîntregirile şi creşterile salariale sau majorările de pensii şi indemnizaţii.

Potrivit bilanţului prezentat de preşedintele PSD, în guvernarea Ponta "România a fost scoasă din criză şi a cunoscut cea mai mare creştere economică din UE, fiind reparate multe nedreptăţi, iar măsurile economice, precum reducerile de taxe şi, în special, a TVA, au crescut nivelul de trai al românilor, fiind redusă şi rata şomajului”.

De altfel, conducerea PSD a anunţat că pregăteşte un bilanţ mult mai spectaculos care va cuprinde date despre situaţia României din mai 2012 raportată la noiembrie 2015.

Liberalii, în schimb, abordează viitoarele alegeri parlamentare de pe poziţii defensive. Portofoliul guvernamental al PNL este unul aproape inexistent, iar fuziunea cu PDL importă şi percepţia negativă a publicului despre performanţele guvernării portocalii.

Noul PNL s-a delimitat de toate realizările guvernării Tăriceanu odată cu excluderea acestuia din partid. Apariţia PLR/ALDE a generat şi transferul portofoliului de măsuri economice şi de expertiză guvernamentală, care au rămas exclusiv în patrimoniul fostului prim-ministru.

Istoricul participării în guvernarea USL (2012-2014) şi aportul miniştrilor liberali a fost şters definitv, deşi aceştia au gestionat o serie de ministere extrem de importante precum: Economia şi mediul de afaceri, Munca şi protecţia socială, Dezvoltarea regională şi turismul în Guvernul Ponta 1,  sau  Finanţele publice, Economia, Munca, protecţia socială şi a persoanelor vârstnice, Transportul şi infrastructura în Guvernul Ponta 2.

Programul de guvernare Reclădirea Naţională şi viziunea liberală despre măsurile economice şi de dezvoltare a ţării au rămas complet necunoscute publicului. Guvernul din umbră a rămas un proiect fantomă. Exceptând propunerea privind premierul, liberalii au demonstrat că nu dispun de nume suficient de convingătoare şi capabile să îşi asume responsabilitatea conducerii ministerelor într-un viitor executiv.

Vidul de performanţe creat în istoricul guvernamental al PNL a fost completat, cu ajutorul mass-media şi a unei comunicări eficiente din partea aparatului de propagandă al PSD, de menţinerea în atenţia publicului a măsurilor luate de guvernarea PDL, care beneficiază încă de o percepţie extrem de negativă în rândul electoratului.

Cu un portofoliu guvernamental fără performanţe economice, un program de guvernare insuficient de convingător încât să propulseze partidul la guvernare, după demisia premierului Victor Ponta, cu amintirea măsurilor de austeritate promovate de PDL încă vie în mintea alegătorilor şi cu un PSD extrem de agresiv în comunicarea unui bilanţ care să întipărească în mintea alegătorilor imaginea unei guvernări de stânga performante, pentru liberali asumarea şi susţinerea guvernării Cioloş devine singurul atuu pe care pot conta în alegerile parlamentare de anul viitor.

Liberalii sunt mult mai dependenţi de guvernarea Cioloş, decât este premierul Cioloş de PNL pentru îndeplinirea obiectivelor propuse. De altfel, premierul a avertizat deja partidele politice că ”Guvernul are anumite instrumente directe de acţiune pe care ni le vom asuma pentru a proceda la schimbări faţa de care există rezistenţă în clasa politică".

În aceste condiţii, partidul care susţine şi sprijină în Parlament proiectele executivului Cioloş are şanse mari să deconteze în dreptul său efectele pozitive ale guvernării, care se pot materializa în voturi în alegerile parlamentare de anul viitor.