Guvernul şi guvernaţii

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Calitatea şi eficienţa guvernării reprezintă, fără îndoială, o aşteptare legitimă a cetăţenilor unei ţări. Pentru că, aşa cum afirma Mihail Kogălniceanu, „puterea şi fericirea unui stat se află în puterea şi fericirea mulţimii, adică a naţiei.”

Cercetările din ultimii ani au dovedit că nici măcar un regim de ocupaţie nu este scutit de presiunea aşteptărilor celor guvernaţi de a li se garanta o administraţie performantă, onestă şi capabilă să le răsplătească aşteptările, fie aceasta şi la un nivel minimal. De performanţele, eficienţa şi coeziunea actului guvernamental depind bunăstarea generală a naţiunii, capacitatea acesteia de a se dezvolta, de a-şi atinge obiectivele strategice, de a genera prosperitate, siguranţă, încredere. Deloc întâmplător, Banca Mondială măsoară periodic eficienţa guvernamentală, un indicator care are în vedere „percepţiile privind calitatea serviciilor publice, calitatea funcţiilor publice şi gradul acestora de independenţă în faţa presiunilor politice, calitatea elaborării şi punerii în aplicare a politicilor şi credibilitatea angajamentului guvernului faţă de aceste politici”.

Că în România calitatea şi eficienţa actului guvernamental sunt departe de aşteptările locuitorilor acestei ţări, nu mai este pentru nimeni o necunoscută. Un sondaj IRES realizat în intervalul 6-8 decembrie 2017, în cadrul căruia au fost chestionate opiniile a 1627 de persoane, exprimă odată mai mult neîncrederea cetăţenilor români în conducerea politică. Nu mai puţin de trei sferturi dintre respondenţi au apreciat că România se îndreaptă într-o direcţie greşită şi aproape jumătate (47%) au apreciat că guvernul este responsabil pentru calitatea slabă a actului de decizie politică.

Există multe cauze ale lipsei de eficienţă guvernamentală în România, unele care pot fi raportate la procese istorice cu consecinţe pe termen lung, altele la contexte internaţionale, europene şi regionale. Alte raţiuni nu au însă de-a face nici cu vreun soi de conspiraţie internaţională sau europeană îndreptată împotriva României, nici cu hulitul „stat paralel”, nici cu ONG-urile care ar unelti împotriva propriei ţări, nici cu inamicii interni sau externi care şi-ar fi dat mâna pentru a afecta şansele cârmuirii de exercitare a puterii în folosul public. Acestea ţin, pur şi simplu, de deciziile normative şi administrative adoptate la nivel parlamentar şi guvernamental, de calitatea şi onestitatea administraţiei, de oamenii selectaţi pentru a ocupa funcţii publice, mai cu seamă la nivel înalt. România anului centenar 2018 este, în ultima instanţă, o oglindă a personalităţii decidenţilor săi şi nu o reflectare a unor lumini şi umbre venite din exterior.

Pentru că guvernul este cel dintâi receptat de populaţie ca fiind responsabil de ineficienţa de la nivelul conducerii ţării, să purcedem la câteva observaţii cu privire la structura şi compoziţia acestuia. Al treilea guvern semestrial al României rămâne cu tarele celor două care l-au precedat. Deşi cabinetul este constituit din membri a numai două partide politice (la care se adaugă un independent, profesorul Tudorel Toader), acesta este în continuare mult prea stufos şi lipsit de coerenţă. Este, să o spunem de la început, cu cei 27 de membri ai săi, cel mai numeros guvern din cadrul Uniunii Europene! Guvernul federal al Germaniei, o ţară de 82 de milioane locuitori, are în componenţa sa doar 14 ministere, Franţa, a doua ţară a U.E., cu 67 de milioane de locutori, are 16 ministere, Italia are 17 portofolii la 60 de milioane de locuitori iar Spania 13 la 46 de milioane de locuitori. Dacă luăm în calcul doar ţările din componenţa U.E. care dispun de o populaţie de minim 9-10 milioane de locuitori (analiza noastră vizează 12 state membre având o medie de 30 de milioane de locuitori, excluzând din acest calcul Marea Britanie, pe cale de a părăsi Uniunea, şi, bineînţeles, România), rezultă o medie de 16 portofolii ministeriale (includem aici şi vice-prim-miniştrii şi miniştrii fără portofoliu) de fiecare ţară membră. România dispune, aşadar, de 11 portofolii în plus faţă de media acestor state. Din acest punct de vedere, ţara noastră este depăşită doar de state precum Pakistanul, cu 33 de portofolii, dar, pe de o parte, aşa cum, fără îndoială, va fi aflat şi doamna prim-ministru Viorica Dăncilă, ţara asiatică nu face parte din UE, iar pe de altă parte, acesta este unul dintre cele mai populate state de pe planetă, cu mai bine de 200 de milioane de locuitori.

S-ar putea obiecta, desigur, că acest argument cantitativ nu poate fi invocat pentru a oferi explicaţii de ordin calitativ asupra actului guvernării. Vom încerca, prin urmare, să adâncim analiza noastră comparativă în ceea ce priveşte domeniile care cad în responsabilitatea câtorva dintre ministerele cabinetului Dăncilă. România are cele mai multe ministere cu responsabilităţi în sfera afacerilor externe, în vreme ce departamentul de profil, Ministerul Afacerilor Externe, se confruntă, de ani de zile, cu probleme generate de austeritatea alocaţiilor de la bugetul de stat. În actualul cabinet, responsabilităţile cele mai importante par a fi transferate viceprim-ministrului pentru implementarea parteneriatelor strategice ale României, în vreme ce Ministerul Afacerilor Externe, Ministerul pentru Afaceri Europene, Ministerul pentru Românii de Pretutindeni şi, într-o anumită măsură, Ministerul Fondurilor Europene îşi împart celelalte atribuţii care ţin de cadrul internaţional şi european al acţiunii guvernamentale. În mod inevitabil, vor rezulta de aici numeroase situaţii în care mai multe ministere vor încerca să realizeze demersuri şi acţiuni în plan extern care nu vor fi corelate unele cu celelalte, ba chiar se vor anula reciproc. Nu mai puţin frecvente, aşa cum s-a văzut şi anterior, vor fi situaţiile în care niciun minister nu întreprinde vreo acţiune în domenii sau regiuni geografice cheie în care România ar trebui să fie prezentă, fiecare aşteptând impulsul sau zelul celuilalt. Lipsa de personal calificat în cadrul ministerelor colaterale M.A.E. va fi o constantă şi va afecta, de asemenea, calitatea actului guvernamental. Spre comparaţie, guvernul german are un singur minister responsabil pentru afacerile externe, celebrul Auswärtiges Amt, iar guvernul francez două, Ministerul pentru Europa şi Afaceri Externe (Ministère de l'Europe et des Affaires étrangères) şi un minister responsabil din partea metropolei pentru regiunile, departamentele şi colectivităţile de peste mări (Ministère des Outre-Mer). Iar exemplele pot continua. Un lucru este însă clar, niciunul dintre guvernele din cadrul U.E. nu oferă un exemplu de fragmentare atât de mare a politicii externe a statului, cu consecinţe dintre cele mai negative asupra promovării şi apărării intereselor României în afara graniţelor sale. Nicolae Titulescu ar fi, desigur, uimit să privească structura acestui guvern.

În sfera educaţiei şi cercetării, domenii în continuare mult subfinanţate, regăsim două ministere: Ministerul Cercetării şi Inovării şi Ministerul Educaţiei Naţionale. S-ar putea spune, la o primă vedere, că aici separarea este mai limpede, că fiecare minister are un areal clar delimitat de acţiune. Lucrurile nu stau însă deloc aşa. În primul rând, pentru că nu poate fi disociată cercetarea de învăţământul superior, dimpotrivă, acestea se completează şi se potenţează reciproc. O mult mai bună delimitare a atribuţiilor o regăsim în cadrul guvernului suedez, de exemplu, unde, sub cupola Ministerului Educaţiei şi Cercetării, regăsim un portofoliu pentru învăţământul superior şi cercetare şi un altul dedicat învăţământului preuniversitar şi formării continue a adulţilor. Sub conducerea unui universitar, cu atât mai mult a unui profesor cu o formaţie inginerească, mai cu seamă într-o ţară în care funcţionarii aşteaptă impulsuri venite din partea titularului portofoliului, ministrul educaţiei naţionale riscă să trateze cu superficialitate problemele numeroase şi delicate ale învăţământului preuniversitar, aşa cum au făcut-o şi antecesorii săi. În acest răstimp, rata abandonului şcolar va continua să crească, profesorii şi elevii să fie demotivaţi, mediul rural se va desprinde şi mai mult de cel citadin, constituind adevăratul stat paralel, absolvenţii îşi vor căuta locuri de muncă rudimentare şi prost plătite în afara graniţelor ţării, secătuind România de puţinele energii tinere pe care mai poate conta.

Programul de guvernare conţine, de altfel, puţine – şi, cu câteva excepţii, vag definite – măsuri care să sprijine în mod real familiile, să încurajeze natalitatea şi să ofere oportunităţi pentru tineri – şi nu numai –, pentru a-i convinge să rămână în ţară şi să contribuie în mod direct la dezvoltarea acesteia.

Nu voi aborda, în articolul de faţă, în condiţiile în care noua ocârmuire abia s-a instalat la Palatul Victoria, competenţele fiecărui ministru din consiliul nou constituit. Cei mai mulţi dintre aceştia sunt quasi-anonimi nu doar la nivel naţional, dar chiar şi în comunităţile din care provin. Nu voi deschide pentru moment, din aceleaşi considerente, subiectul secretariatelor de stat, al aparatelor ministeriale, înţesate de rubedenii, cumetri, dudui şi lipitori de afişe, adevărate pepiniere de continuitate a ineficienţei guvernamentale, despre care s-au scris atâtea pagini în presa românească postdecembristă. Se pare că afirmaţia lui Ion Ghica că „omul face profesiunea, iar nu profesiunea pe om” a fost demult uitată.

Nu pot însă să nu afirm că în condiţiile în care România, raportat la demografia sa, păstrează numărul de 3228 de unităţi administrativ-teritoriale, fiecare cu primarul său, cu autorităţile administraţiei publice locale, cu deficitul său bugetar cronic, cu lipsa de coordonare între aceste entităţi, este condamnată la subdezvoltare. Prin comparaţie, Polonia este împărţită în 16 voievodate şi mai puţin de 2500 de gminy (comune), în condiţiile unei populaţii de două ori mai numeroase decât a României (38 de milioane de locuitori şi 312.679 km²). Dar despre locul guvernării locale în anul Centenarului Marii Uniri, în ceea ce cetăţenii percep a fi ineficienţă guvernamentală, vom discuta în articolul următor. Pe bună dreptate, marele paşoptist şi om de stat român Ion Ghica adresa, în scrierile sale economice, un îndemn generaţiei sale, valabil şi aproape un veac şi jumătate mai târziu:

„Părinţi care vă iubiţi copii, care vă iubiţi patria! daţi educaţiune fiilor voştri, daţi-le învăţătură multă şi sănătoasă, fiţi mândri şi ambiţioşi pentru dânşii; împingeţi-i în carierile acelea unde este glorie şi avere de câştigat ; împingeţi-i la ştiinţe, la litere, la arte, la meşteşuguri, la industrie, la agricultură, la comerţ; nu-i aruncaţi in prăpastia cancelariilor; căci acolo nu este nici renume, nici avere; nu este nici liniştea sufletului, nici mulţumirea inimei; acolo ispita se află necontenit în luptă cu conştiinţa, luptă în care cel mai mulţi cad; căci nu au dobândit în educaţiunea ce li s-a dat puterea morală trebuincioasă ca să iasă învingători”. (Ion Ghica, „Munca”, în „Scrieri economice”, vol. I, ediţie îngrijită şi comentată de Ion Veverca, cu un studiu introductiv de Victor Slăvescu, Ed. Asociaţiei Generale a Economiştilor din România, Bucureşti, 1937, p. 13).

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite