Hai, vorbă, înapoi! Codul proastelor năravuri (2)

În România am tot aşteptat „schimbarea”, dar după un sfert de veac de democraţie şi mai multe cicluri electorale, suntem tot în Caragiale. Am rămas în logica lui: „să se revizuiască... dar să nu se schimbe nimica; ori să nu se revizuiască... dar să se schimbe pe ici pe colo”.

Jocul de-a „uite candidatul, nu e candidatul” pare să fie una dintre activităţile de timp liber favorite ale clasei politice de la noi. El este, însă, şi o dovadă vie că răzgândeala este la români o formă de existenţă care ţine de însăşi esenţa noastră. Suntem specializaţi în datul la întors şi avem o lungă experienţă cu întoarcerea cojocului. Aceasta pentru că  fiinţa care poate fi numită răzgândacul mioritic nu are probleme să se schimbe şi să îşi schimbe peste noapte părerile, ideologia, convingerile şi chiar aspectul.

Renunţarea liberalilor la Marian Munteanu, după ce abia fusese nominalizat, reprezintă o astfel de situaţie exemplară. La noi totul „se dă la întors”, de aceea niciodată nu ajungem prea departe. Pentru că cel mai adesea facem cale-ntoarsă pe la jumătatea drumului. Iar această predispoziţie spre calea-ntoarsă este, după cum cred că observăm cu toţii, un mod de viaţă însuşit de mulţi conaţionali.

Însuşi Marian Munteanu reprezintă liderul mereu dat la întors. A fost nevoie de un reprezentant mesianic, anti-comunist şi tânăr? El a fost. Era nevoie de puţin naţionalism şi patriotism ortodoxist? Să fie primit! A fost nevoie de un liberal, autentic om de afaceri? S-a oferit. E nevoie să se revină la primul candidat. Nicio problemă, să se revină.

Putem să vorbim despre o nestatornicie endemică pe aceste meleaguri deoarece aceasta este mereu în plină desfăşurare, poate fi găsită la tot pasul. Dar poate fi urmărită şi în evoluţie istorică, pe tot parcursul ultimului secol, când am trecut de la o extremă la alta fără aparente probleme de morală şi fără apăsări de conştiinţă, nestatornicia a fost trăsătura care nu ne-a lipsit. În perioada carlistă concetăţenii noştri s-au bulucit în formaţiunile caraghioase ale Străjerilor ţării. După ce au venit la putere legionarii, milioane de români au devenit brusc iubitori de cuiburi. La scurt timp aceleaşi milioane au migrat spăşite spre Partidul Comunist. Iar după 89 nu am avut nicio problemă cu reformarea veselă spre „capitalismul de paiaţe”.

Pentru că asta suntem, nişte paiaţe, nişte neserioşi ai istoriei, lipsiţi de consistenţă şi gata mereu să ne asumăm orice identitate ar fi nevoie, numai pentru a ne schimba repede masca.

Cu toate că la noi schimbarea este o constantă, ea are valenţe negative. Este o schimbare întoarsă, o transformare prin răsucire. Deoarece la noi schimbarea nu presupune o transformare profundă, ci numai înlocuirea prin mimarea interesului. Nu avem conştiinţa schimbării profunde şi autentice, iar aceasta se vede în toate reformele eşuate care au avut loc în toate guvernările. Ne-am schimbat, dar numai până la genunchiul broaştei. Îmi amintesc de campania lui Ion Iliescu din 1992, care a fost ales cu programul „Schimbarea în bine a României”. Apoi a venit Convenţia Democratică la putere, cu sloganul „Votaţi Schimbarea!” Guvernarea CDR s-a sfârşit prin restaurarea vechilor structuri, şi cu revenirea lui Ion Iliescu. Apoi a venit Ponta cu „schimbarea până la capăt”. Iar acum aşteptăm o altă schimbare promisă, reforma clasei politice.

Boala aceasta poate fi descrisă cu un alt termen, respectiv înclinaţia specială spre inconsecvenţă. Nu degeaba suntem poporul meşterului Manole. Ce construim ziua, noaptea demolăm, numai pentru a o putea lua de la capăt. Şi tot aşa, până la sfârşitul istoriei. De la Cioran, care visa schimbarea la faţă a României, până la schimbarea cerută de „Stradă”, dar uitată curând. Ne-am obişnuit să tot aşteptăm schimbări, dar şi să uităm repede de ele.

În acest context avem exemplul negativ al unui alt răzgândac, fostul primar de sector în mandatul căruia a avut loc cumplitul accident de la clubul Colectiv. Omul cu nume de erou de filme părea să fi înţeles lecţia istoriei şi să fi acceptat schimbarea. Atâta doar că acum s-ar răsucit şi vrea iar să candideze, convins că a doua oară va fi mai bine. Şi-a luat vorba înapoi şi nu l-a costat nimic. Dar de schimbat s-a schimbat, nu-i aşa?!

Pentru că aici la Porţile Orientului nimeni nu pare să fi auzit de respectarea cuvântului dat. Chiar a emite pretenţii pentru respectarea naturii contractuale a înţelegerii verbale pare ridicolă. În ţara unde nu e respectat nici măcar un contract semnat şi parafat, cuvântul dat nu înseamnă nimic. Aşa suntem - luăm o decizie, după care o schimbăm repede cu o altă decizie oportunistă. Apoi ne dăm seama că prima decizie era mai bună şi ne grăbim să revenim, numai pentru a descoperi că nici aceasta nu e foarte bună. Nu ar fi fost mai simplu ca liderii Marelui Partid Liberal să se fi gândit la toate aceste consecinţe de cu bună vreme şi să nu se tot întoarcă şi sucească?

Nu puteau, pentru că sunt şi ei parte integrantă din ţara vorbelor în vânt, unde se pot spune vrute şi nevrute, iar vorbele se pot lua înapoi cu mare uşurinţă. Azi e una, mâine e alta. România e locul unde cuvântul spus nu are nicio valoare, pentru că a doua zi se va putea schimba după cum va bate vântul.

Într-un areal în care cameleonismul e o formă superioară de existenţă, vorbele, respectarea cuvântului dat şi consecvenţa reprezintă ultima noastră grijă.