Hărţuire sexuală vs. hărţuire politică

Una e pe cale de dispariţie, alta apare şi se dezvoltă. Pe plaiul mioritic, despre hărţuire sexuală nu se mai vorbeşte. Sunt destui bărbaţi care o socotesc un fel de pierdere de timp. A dispărut procedeul considerat mai puţin civilizat, conform căruia veneai, prin comportamentul tău, cu o propunere cam indecentă în domeniul respectiv.

Pentru asta îţi trebuie o anumită stare sufletească, dorinţa de hârjoneală, chiar o bunăstare a societăţii, pe care nu le mai găseşti în România.

S-au produs mutaţii dramatice. Lumea e tot mai grăbită, mai tracasată, mai stresată în alergatul ei după locuri de muncă, pe care, dacă guvernul vrea să le creeze, se supără unii, dacă nu – se supără alţii (v. Cazul Roşia Montană). Astfel, în mod paradoxal, guvernul ar putea să cadă în ambele situaţii, iar în relaţia dintre un bărbat şi o femeie intervin situaţii cu totul inedite.  

”Da, sau nu?” – se răsteşte bărbatul, că ”uite, trebuie să merg din nou la demonstraţie”. În aceste condiţii, dorinţele pot îngheţa pe loc, iar nostalgia după o porţie de hărţuire sexuală civilizată începe să semene cu cea după ”epoca de aur”, tot mai prezentă în zilele noastre. Într-o lume în care violul se produce aproape în văzul trecătorilor inerţi, într-o societate scăpată de sub control, probabil se va ajunge până acolo, încât  partenera ar putea să zică: ”Nu ai vrea să mă mai hărţuieşti un pic?”

Dacă în societatea civilă, hărţuirea sexuală a cam dispărut, pe scena politică aceasta a devenit tot mai frecventă, dar cu alt conţinut, conform adevărului ”nimic nu se pierde, ci totul se transformă”. Aşa se explică faptul că o nouă sintagmă şi-a făcut apariţia în vocabularul limbii române: hărţuirea politică.

Plăcerea politicianului român de a i-o ”trage” adversarului său a căpătat, în timp, dimensiuni paroxistice. Adversarul politic trebuie hărţuit în permanenţă, trebuie ”făcut” cu orice preţ. Întâi de toate, îi umbli la biografie, mergând pe ideea că ”nu e om să nu fi greşit măcar o dată”, mai ales în tinereţe. E un altfel de a-i număra ouăle, aşa cum i s-a întâmplat unui fost prim-ministru, care tot el a zis: ”Veniţi, domnilor, şi număraţi!” Apoi, s-a demonstrat că avea prea multe. Deci, mai bine tăcea.

După ce ai descoperit greşela posibilului inculpat, pui totul într-un dosar, pe care îl bagi într-un sertar, îi dai un telefon îndosariatului şi îi spui: ”Fii atent, te am la mână!” Îi spui o dată, de două ori, îl hărţuieşti până gâfâie, dar dacă individul nu face ceea ce trebuie, te duci la sertar, îţi freci palmele până se înfierbântă şi spui: ”Ia să vedem ce avem noi aici-şaaa!” Astfel, după hărţuire, producerea ”actului sexual” este asigurată.

Mai poţi să-l ”faci” pe adversar şi în emisiuni televizate. Te duci la o televiziune, apoi încă de la intrare, ca şi cum ai vorbi singur, pronunţi cu voce tare cuvântul ”rating”. Imediat, sare pe tine puhoi de televizionişti, care vor să afle cât mai repede ce ştii tu ”senzaţional”, ”uluitor”, ”halucinant” sau ”incredibil”, toate băgate sub aceeaşi pălărie: ”Breaking news”. Povesteşti ce ştii despre adversarul tău, dar nu chiar tot, mai adaugi ceva de la tine, apoi urmează drăgălaşa hărţuire cu atenţionarea partenerului că vei spune mai mult opiniei publice.

Dar, căile nu sunt epuizate. Mai ai la dispoziţie presa. După ce etapa de hărţuire directă, sau prin telefon (ascultat), s-a încheiat fără să ajungi la vreun rezultat, te duci la un ziarist de o anumită factură, dai mâna cu el, te prezinţi, apoi rosteşti un text care nu mai e original de mult: ”Facem şi noi o mică afacere?” ”Cât?” ”Atât”. A doua sau a treia zi, advesarul tău e mâzgălit cu smoala necesară pe prima pagină a ziarului.

Dacă te dă în judecată, te duci la un magistrat, dai mâna etc., apoi foloseşti textul menţionat. Tu rămâi curat ca lacrima, iar el face şi un pic de închisoare, care nu dă bine la CV-ul necesar pentru viitoarea carieră politică, stopată de preşedinte la depunerea jurământului, posibil subiect pentru un film de mare succes: ”Hărţuit şi abandonat”.

La un nivel mai înalt, însă, hărţuiala politică a ajuns de-a dreptul rafinată. Nu se mai folosesc bileţelele roz ale Elenei Udrea, de mult timp. Să presupunem că eşti şef de stat şi nu îţi place prim-ministrul, pe care tot tu l-ai numit, nici în ruptul capului. Ce faci într-o ţară ca România, unde aleşii numai de ţară nu se ocupă? Cum îl ”lucrezi” pe adversarul tău?

Alegem doar trei exemple, ca trei flori, dintr-un buchet voluminos care stă într-o glastră la îndemâna oricui:

• Prim-ministrul a intrat într-o galerie de mină, a scos de acolo un grup de mineri aflaţi în grevă, punând capăt unei crize care putea avea urmări grave pentru sănătatea şi viaţa oamenilor. Manipulare! – au strigat unii. Un succes, a apreciat şeful de stat, la care a adăugat felicitări cu o jumătate de gură, înghesuit fiind de ziarişti. După câteva zile, fostul succes a fost echivalat cu cifra zero de către aceeaşi persoană. Presa a reţinut doar chestia cu 0.
• Prim-ministrul inaugurează lucrările gazoductului Iaşi-Ungheni. La scurt timp, şeful statului face o inspecţie inopinată pe şantier, fără vreo legătură cu atribuţiile prezidenţiale, şi constată unele nereguli, după unii - inventate, de care se bucură(!) ca şi cum ar fi din altă ţară, afirmând că premierul român şi cel din Republica  Moldova au fost la un ”spectacol public” pe post de inaugurare, iar lucrarea o va face tot el, lăsând să se înţeleagă că cei doi sunt incapabili. Această hărţuire politică va continua, controale care ţin de vremuri apuse se vor mai face, spre amuzamentul basarabenilor (”Când doi se bat, al treilea câştigă”), care numai aşa au şansa să se aleagă cu un gazoduct, în preajma alegerilor febrile din România, după vreo zece ani de promisiuni neonorate ale politicienilor de la Bucureşti, inclusiv ale şefului statului.
• Şeful statului respinge legile care îi vin spre promulgare, aproape în mod regulat, cu efectele nedorite de rigoare. E un fel de ”naţi-o ţie, dă-mi-o mie”, ca la tenis. De ce? Simplu, pentru că undeva, la alcătuirea legii, stă pitit primul- ministru.

Hărţuirea politică, generatoare de corupţie care a cuprins ca un cancer o bună parte din trupul României, a devenit un sport naţional, practicat de toate partidele, fie că se află la putere, sau nu. Energia tuturor politicienilor este cheltuită în hărţuieli politice fără sfârşit, ultima, cea mai încrâcenată, producându-se în jurul subiectului Roşia Montană, care poate să aducă schimbări neaşteptate în România.

Dedesubturile dubioase ale acestei afaceri nu au ieşit încă la suprafaţă. În urma binecuvântatelor presiuni ale străzii, aşteptăm câteva  ”Breaking news”-uri veritabile, nu a la Elodia, care să sune cam aşa: ”A fost descoperit adevărul despre Roşia Montană!”. Sau: ”Când Băsescu hărţuieşte/Iar Ponta mai şi greşeşte/România-i cea care plăteşte”.