Hoţi şi mincinoşi

Nu mai există adevăr. Mai găsim câteva bucăţi pierdute ca fâşiile de carne aruncate de un bucătar zgârcit într-un borş mizerabil. Democratizarea sau liberalizarea informaţiei a adus, la pachet, posibilitatea de a vinde minciuni la care raţiunea refuză să răspundă. Cu cât minciuna e mai mare, cu atât adevărul e mai nevolnic.

Legalizarea pedofiliei şi homosexualii care unelteau malefic să fure copiii bunilor creştini au circulat fără jena. Dacă eşti întreg la cap nu ai cum să răspunzi la aşa ceva. Sigur, poţi argumenta că nu există nicio iniţiativă de legalizare a pedofiliei şi nici homosexuali care să fure copii. Dar răspunsul nu contează, important e să pui întrebarea şi să o repeţi cât mai des. Pe principiul că adevărul e undeva la mijloc şi că nu iese fum fără foc, ceva tot va prinde rădăcini. Şi, da, ceva adevăr există în ipoteza furatului de copii: nu cei învinuiţi ar vrea sa facă acest lucru, ci cei care au lansat minciuna şi-au dorit să fure viitorul copiilor pe care ipocrit susţin că îi apăra. 

Al doilea caz e unul subiectiv pentru mine, dar cât se poate de pertinent. Prin răstălmăcirea unor cuvinte, una dintre colegele mele a devenit spaima proprietăţii din România. Nici nu mai contează de la ce s-a plecat, important e să repeţi cât de des se poate că o sa vi se ia proprietăţile. Poţi să negi cât vrei, poţi sa explici cât doreşti. Iraţionalul se vinde mai bine. În numele publicului, al cititorilor sau al telespectatorilor şi, mai ales, în numele adevărului este important să repeţi cât poţi de des: e adevărat că veţi confisca proprietăţile? Şi, din nou, cei care au lansat minciuna sunt cei care sunt vinovaţi de teama pe care o vând. În realitate, ei sunt cei care vor confisca - dar nu proprietăţile, ci bugetul de stat, viitorul nostru şi bunul-simţ de a nu fi o ţară care legitimizează furtul. 

Ultimul caz e cel al procurorului general, Augustin Lazăr. Nici nu a amorţit bine tema poliţiei politice, că a apărut povestea unui caz care face din Lazăr un infam procuror comunist, care a distrus destine. Şi, uite aşa, când de fapt nu faci altceva decât să distrugi justiţia programatic, arăţi cu degetul către cei care ţi se împotrivesc şi îi acuzi de ceea ce faci tu. Întrebarea e din nou mai importantă decât răspunsul. Cine se scuză se acuză. Aproape încep să cred că majoritatea proverbelor româneşti sunt instrucţiuni de manipulare socială. 

Nu există apărare în faţa acestor minciuni. Şi reacţia nervoasă faţă de protagonişti, cărora li se cere să fie precauţi între mincinoşi, este şi ea o pistă falsă. E o reacţie la nervi, care creşte şi mai mult cu cât ţi se pare că nu poţi pedepsi vinovatul, aşa că plesneşti victima, pentru că nu a fost suficient de atentă să îşi tragă fusta până la călcâie atunci când a trecut prin cartierele rău famate. 

Adevărul poate nu mai există, dar minciuna este uriaşă şi uşor de observat. Poate că e copleşitor de mare şi pare de neînvins, dar tot minciună e. Aşa că mincinoşii trebuie arătaţi cu degetul. Explicaţiile nu vor funcţiona, minciuna va prevala în faţa oricărei demonstraţii, chiar şi una de bun-simţ. Dar mincinosul trebuie arătat cu degetul. Când USR i-a umilit pe parlamentarii PSD făcându-i hoţi în plenul Parlamentului, efectul a fost vizibil pe faţa lor. Partidul nu s-a sfiit, dar ei personal erau terifiaţi că oamenii se uită la ei ca la nişte hoţi. Ei bine, electoratul, vecinii şi toţi cei care îi cunosc ar trebui să ştie că asta sunt: hoţi şi mincinoşi. Pentru că doar aşa pot fi opriţi.