Identitatea de gen şi interdicţia de a gândi

FOTO Shutterstock

Cine câştigă din globalizarea cenzurii corecte politic? Cenzorii? Se vor vedea şi ei cenzuraţi. Democraţia? O ucide cenzura. Iar gândirea e sub o mai mare presiune decât oricând şi are maximă nevoie de oameni curajoşi.

Nimic nu-i înspăimântă pe inchizitorii vechi sau noi mai mult decât incapacitatea de a pune în lanţuri gândirea. Mare parte din efortul iacobinilor tuturor timpurilor ţinteşte spre înlăturarea acestui „neajuns“, confruntându-i pe dictatori şi extremişti perpetuu, dată fiind naturală setea cognitivă a omului pe care-l vor ţinut captiv. Şi, ca atare, prost.

Victoria tiraniei se manifestă prin urmare nu doar în instituirea cu succes a cenzurii şi a interdicţiei dialogului, ci şi în anatemizarea judecăţii critice. Fiindcă se ştie că, socratic, judecata critică şi dezbaterea duc descoperirea de adevăruri. Inclusiv si mai ales stiintifice. Şi, nu în ultimul rând, la detectarea celor cu grijă ascunse de dictatori, care-i demască, exhibându-le fără machiaj hidoşenia şi slăbiciunile. Cu metehnele şi impotenţa necruţător expuse, tiranii se văd incapabili să-i împiedice pe oameni să se revolte şi să-şi recâştige libertatea.

Vitregirea gândirii in Apus

În vest, corectitudinea politică, relativismul şi neomarxismul care a înlocuit lupta de clasă cu lupta de rasă şi democraţia cu inegalitatea unei ierarhii arbitrare, clasificând victimologic minorităţi, inclusiv sexuale au pornit o ofensivă antiintelectuală ultrazgomotoasă. Prin intermediul controlului asupra unei părţi a presei mainstream, conceptele de libertate, antirasism şi stat de drept s-au văzut progresiv vidate de sens şi întoarse pe dos, spre a folosi inchizitorilor unor noi politici identitare.

Nu mai puţin radicală şi odioasă, potential, decât programul xenofob, antisemit şi rasist al extremei drepte clasice, politica identitară a acestor inchizitori moderni e una în perpetua schimbare. O marchează nu doar propensiunea spre cenzură. O caracterizează şi fluiditatea, o inconsistenţă doctrinară şi lingvistică tipică oricărei mişcări sau tiranii aflate ideologic, în numele viitorului, în război cu prezentul şi trecutul, în speţă cu realităţile, fie ele actuale sau istorice.

Are, ca atare, nevoie de newspeakul orwellian care atacă la baionetă, amputează şi sluteşte limba şi, prin urmare, gândirea. Inventează veşnic noi cuvinte şi opţiuni corecte politic, având menirea de a mima adecvarea la realităţi (imposibilă pentru orice ideologie) şi de a perpetua dezbinarea. Şi se distinge printr-o permanentă propulsare spre vârful fericit al ierarhiei instituite de noii doctrinari ai oprimaţilor a unor minorităţi tot mai restrânse, tot mai puţin reprezentative, dar cu o imagine ajutându-le să substituie la vârf alte identităţi şi grupuri aparent sau efectiv mai puţin prigonite.

Căderea în dizgraţie

Răsfăţate un timp, cele din urmă, de pildă feministele ceasului dintâi, cad în desuetudine şi dizgraţie, cam aşa cum se prăbuşeau în blam şi înfierare, sub Stalin, vechii bolşevici. Nu mai ajunge azi, în epoca genurilor „nonbinare“ sau „fluide“ spre a fi „în regulă“, să ai o carte de vizită autentic feministă, ca geniala autoare a cărţilor despre Harry Potter. J.K. Rowling a îndrăznit să-şi afirme convingerea că există un sex biologic, femeiesc şi nu doar „identităţi de gen“. Şi că menstruează femeile, nu doar „persoanele“, cum pretinde o ultimă variantă a activismului de stânga militant, plasând persoanele transsexuale în fruntea noilor ierarhii.

Atât i-a trebuit scriitoarei britanice. S-a văzut osândită de exaltaţii ideologiei de gen şi arsă în efigie, chipurile ca „transfobă“, într-un shitstorm nepereche pe reţelele sociale. Şi cenzurată, de vreme ce i s-a blocat la un moment dat contul de Twitter.

În aceste condiţii, e trist că mondializarea pare să şchioapete la capitolul compensării nelibertăţii din părţi ale globului prin apariţia de insule de libertate academică în altele. Panica şi angoasele erei corona, ca şi exploziile de furie complet iraţională prefaţând eforturile de impunere şi generalizare a cenzurii în vest n-au scutit cu totul estul, care se credea imun la extremism stângist.

Prigonirea gândirii în Senatul României

Nu puţini români au crezut util să aplaude urgenta decizie a Senatului României de la 16 iunie 2020. Cu voturile PMP şi PSD, ca şi graţie abţinerii PNL, camera superioară, decizională, a Parlamentului românesc a hotărât să interzică, printr-un amendament la legea educaţiei, orice activităţi în scoli şi universităţi „în vederea răspândirii teoriei sau opiniei identităţii de gen, înţeleasă ca teoria sau opinia că genul e un concept diferit de sexul biologic şi că cele două nu sunt întotdeauna aceleaşi“.

Ce e aceasta oprelişte? Doar expresia populismului? A fricii de importul exagerărilor stângiste din vest? Nu chiar şi nu numai. Lemnoasa formulare tabuizează, sugerând că opinia identităţii de gen şi cei ce o dezbat sunt, în sine, „câh“, iar a o discuta ne profanează şi ne strică instantaneu. Legea e, oricum, una de tip inchizitorial, punând la index de la înălţimea şi cu autoritatea forului legislativ, ca odinioară cărţile proscrise de Vatican, lectura, studierea şi dezbaterea unui subiect cotat ca heterodox. Nu pare întâmplător ca iniţiatorul acestei legi e un politician cu studii teologice.

Or, în cauză nu sunt teologia, religia, credinţa, crestinismul sau biserica, asa cum cred unii. In cauză e libertatea academică. Iar noua reglementare poate fi lesne interpretată ca o prohibiţie de a gândi. Or, a li se interzice studenţilor şi profesorilor să studieze şi să dezbată orice teorie, inclusiv cea de gen, e a se interzice nu atât teoria, cât universitatea. Şi a se desfiinţa gândirea, impunându-i-se celei din urmă, în forma ei avansată, de cercetare academică, monologul autoritar şi cămaşa de forţă. 

Nu mai puţin strigător la cer e că tocmai instituţia cheie a democraţiei, care este Parlamentul, să facă acest pas, de a sugera că ar fi în drept şi legitim să se amestece în autonomia universitară şi să hotărască, prin lege, ce anume e voie sau nu e voie să se studieze în facultăţi. 

Dar ce se poate astepta din partea unui Parlament doldora de penali şi de susţinători nu doar pesedişti ai cleptocraţiei? Fapt e, că e foarte greu de găsit expresie mai clară de superbie extremistă şi de cruntă deraiere antidemocratică a instituţiilor de bază ale democraţiei, ca această probă de instituire, în numele unei prezumtive, de fapt false morale creştine, a tiraniei majorităţii în contra libertăţii de gândire.

La fel de dificil de depistat e o prostie mai mare şi cu efecte mai pernicioase decât enormitatea recentului demers senatorial. Care nu se rezumă la a tinde să le răpească studenţilor români posibilitatea de a descoperi şi proba argumente şi teorii în stare să le invalideze pe cele de gen, ci pune într-o lumină şi mai dezavantajoasă şi forul legislativ românesc şi democraţia reprezentată de acest parlament şi ţara în ansamblu, nu doar sistemul ei universitar, foarte precar şi slab cotat şi până acum. 

Rămâne o speranţă. Ca preşedintelui, un neamţ care nu s-a dat în laturi, nu de mult, să încerce să obţină un ilegitim profit politic făcând paradă de naţionalismul sau românesc, să-i vină încă de pe acum mintea de pe urmă a românului. Şi să refuze, curajos, semnarea şi validarea ineptei decizii a majorităţii senatoriale.

Petre Iancu - Deutsche Welle