Imbecilitatea este infinită?

Teatrul ”Metropolitan” din Toyo şi-a redeschis porţile, după lucrări de renovare capitală care s-au întins pe durata a 17 luni. Silviu Purcărete este regizorul al cărui spectacol: ”Lulu”, de Frank Wedekind, montat pe scena Teatrului Naţional ”Radu Stanca” Sibiu, a fost ales pentru a marca acest eveniment, într-o suită de 5 reprezentaţii.

Prezenţa artiştilor români în capitala niponă a survenit într-un moment în care crima comisă de un cetăţean român ţinea prima pagină în toată presa. Oficialităţi de prim rang au fost prezente în seara premierei; comentariile din media au fost la superlativ; ”Purcărete” şi artiştii de pe scenă erau acum numele românilor care cucereau gloria în capitala Japoniei. Pe parcursul săptămânii petrecute la Tokyo niciun reprezentant al ambasadei române nu s-a arătat mesagerilor teatrului românesc: nici ambasadorul, niciun ministru-consilier, niciun ataşat cultural, nici administratorul şi nici şoferul. Nici la sosire, nici la plecare, nici la vreunul din cele cinci spectacole, nici în pauză unui spectacol, nici la hotel.  

”Teatro Colόn”, din Buenos Aires, este unul dintre cele mai vestite şi mai mari (fizic) teatre de operă din lume. În 2008 şi-a sărbătorit centenarul şi prezenţa unui artist pe afişele teatrului este o etapă importantă şi mult râvnită în consacrarea mondială. Silviu Purcărete a debutat în urmă cu două luni pe marea scenă montând două dintre operele într-un act a lui Rahmaninov: ”Aleko” şi ”Francesca da Rimini”. Spectacolul s-a bucurat de un imens succes, numele românului fiind îndelung elogiat în toate cronicile premierei. N-am să reproduc cu ghilemele rândurile de mai sus, în care consemnam felul în care a tratat ambasada României la Tokyo spectacolele artiştilor români – la Buenos Aires, prezenţa lui Silviu Purcărete, unul dintre marii regizori ai lumii, pe toată durata lucrului la Opera din capitala Argentinei a suscitat acelaşi interes şi acelaşi tratament: ZERO.

Pentru a ajuta cititorii acestor rânduri să descifreze mai uşor rostul celor evocate, apelez, cu scuzele de rigoare, la experienţa personală. Am avut ocazia să însoţesc la Chişinău, în calitate de autor al piesei care se juca: ”Nimic despre Hamlet”, trupa Teatrului Naţional din Bucureşti. La spectacol, pe lângă ceilalţi iubitori de limbă românească, au fost prezenţi preşedintele ţării, Petru Luchinschi, oameni politici din Republica Moldova, membri ai corpului diplomatic. După spectacol, versatul ambasador al Românie, Marcel Dinu, împreună cu soţia, au oferit o recepţie în saloanele ambasadei. Tot ce era mai ales în lumea artistică a Moldovei, parlamentari, membri ai guvernului şi mulţi diplomaţi străin s-au (re)întâlnit într-o reuniune caldă, cordială, fructuoasă într-un dialog în care s-au spus multe şi din care imaginea României nu a avut decât de câştigat. Este o practică firească şi, aş spune, obligatorie pentru că aceste reuniuni completează semnificativ, şi adeseori peste, tot ce se stipulează în discuţiile avute în ”orele de serviciu”.  

Să ai în ţara în care ai fost trimis să reprezinţi interesele României mesageri de anvergura unui Silviu Purcărete şi a strălucitei trupe a Teatrului Naţional ”Radu Stanca” Sibiu şi să-i tratezi cu curul (orice parafrază mi se pare săracă) este un gest care nu poate fi catalogat decât ca o mostră greu de egalat de imbecilitate. Alergăm după cai verzi pe pereţi şi ne dăm inutil de ceasul morţii să deshumăm osemintele marilor personalităţi pe care i-am făcut să-şi abandoneze ţara şi să ajungă să fie îngropaţi în pământ străin şi acum vrem să-i aducem înapoi, în schimb nu ratăm ocazia să probăm într-un mod incalificabil lipsa oricărei elementare preţuiri pentru valorile de care încă avem toate motivele să fim mândri şi să ne bucurăm.

În şcoală am învăţat că şirul numerelor naturale este infinit. Oare imbecilitatea e şi ea infinită?